de Cristian Stavriu | Vizionări: 4151
Iată că Sfinții Părinți ne propun încă un episod din seria cum sa biruim mandria , legat de fortăreața demonică din sufletul omului. Cititnd aceste rânduri este imposibil să nu ne regăsim, important însă este ca această constatare să nască în sufletele noastre adevărata pocăință și plânsul sufletului și o tânguire după curăția sufletească.
Cuviosul Isaac Sirul, mare cunoscător al profunzimilor duhului omenesc, scrie în Cuvântul al 41-lea: „Cel ce a dobândit simțirea păcatului său este mai presus decât cel ce învie cu rugăciunea sa morții; cine s-a învrednicit să se vadă pe sine însuși este mai presus decât cel ce s-a învrednicit să-i vadă pe îngeri”.
Tocmai la această cunoaștere de sine duce cercetarea problemei pe care am pus-o în titlu.
Și mândria, și amorul propriu, și slava deșartă, la care se pot adăuga aroganța, lăudăroșenia, îngâmfarea, sunt forme diferite ale unui singur fenomen fundamental: egocentrismul. Vom păstra acest termen generic, care acoperă toate conceptele enumerate mai sus.
Din toate aceste cuvinte, prin înțelesul cel mai dens se deosebesc două: slava deșartă și mândria; potrivit Scării, acestea sunt ca tânărul și bărbatul, ca grăuntele și pâinea, ca începutul și sfârșitul.
Simtomele slavei deșarte, acestui păcat primondial, sunt următoarele: nesuferirea reproșurilor, setea de laude, căutarea căilor ușoare, orientarea continuă după alții: „Ce o să spună cutare și cutare? Cum o să li se pară asta? Ce o să creadă?” „Slava deșartă vede de departe privitorul cum se apropie, și pe cei mânioși îi face blânzi, pe cei ușuratici – serioși, pe cei împrăștiați – adunați, pe cei lacomi – înfrânați, și așa mai departe” – toate acestea atâta timp cât sunt spectatori...
Timiditatea copilărească și adolescentină nu sunt adesea decât amorul propriu și slava deșartă ascunse.
Prin aceeași orientare după privitor se explică păcatul îndreptățirii de sine, care adeseori se furișează pe nebăgate de seamă chiar și în spovedania noastră: „sunt păcătos ca toți”, n-am decât păcate mărunte – „n-am omorât pe nimeni, n-am furat”.
În jurnalele contesei Sofia Andreevna Tolstaia există un pasaj caracteristic: „Și faptul că nu m-am priceput să-mi aduc copiii (măritându-mă de fetiță și trăind închisă 18 ani la țară) mă chinuie deseori”.
Principala frază de pocăință este pe deplin desființată de îndreptățirea de sine dintre paranteze.
„Dracul slavei deșarte se bucură, spune Cuviosul Ioan Scărarul, văzând înmulțirea virtuților noastre: cu cât avem mai multe reușite, cu atât este mai multă hrană pentru slava deșartă”. „Când țin post, mă slăvesc în deșert, iar atunci când, pentru a-mi tăinui nevoința, o ascund, mă slăvesc în deșert pentru înțelepciunea mea.
Dacă încep să vorbesc, mă îmbrac în slava deșartă, dacă păstrez tăcerea, tot acesteia mă las pradă.
Ori încotro ai răsuci acest mărăcine, spinii lui tot în sus vor sta.”
Lev Tolstoi cunoștea prea bine esența otrăvitoare a slavei deșarte. În jurnalele sale timpurii, din anii ”50, se plânge cu amar că ajunge să apară în sufletul lui un simțământ bun, că îndată se ivește și autoadmirația, „autopipăirea” orgolioasă - și iată că cele mai prețioase mișcări sufletești dispar; se topesc ca zăpada la soare. Se topesc înseamnă că mor; înseamnă că din pricina slavei deșarte moare ce e mai bun în noi; înseamnă că prin slava deșartă ne omorâm pe noi înșine.
Înlocuim cu fantoame viața reală, simplă, bună.
Cel ce se slăvește în deșert năzuiește spre moarte, și o primește.
„Rareori am văzut, scrie unul dintre autorii contemporani, ca marea bucurie mută a suferinței să străbată depărtările sufletelor omenești fără să fie însoțită de acest dezgustător care este cochetăria deșartă, flecară (slava deșartă).
În ce constă esența cochetăriei?
După mine, în incapacitatea de a ființa. Oamenii cocheți sunt, în esență, oameni inexistenți, pentru că singuri își echivalează ființarea cu părerea celoralți despre ei. Trecând prin cele mai mari suferințe, oamenii cocheți tind în mod organic să le arate, fiindcă privirea străină este pentru ei ca luminile rampei pentru decorațiile teatrale” (Stepun, Nicolae Peresleghin).
Prinzănd putere, slava deșartă naște mândria.
Mândria este încrederea în sine extremă, care respinge tot ce „nu-i al meu”; izvor al mâniei, cruzimii și răutății, refuz al ajutorului dumnezeiesc, ”fortăreață demonică”.
Ea este „perete de aramă” între noi și Dumnezeu (Ava Pimen); ea este vrăjmășie față de Dumnezeu, început a tot păcatul; ea e în fiecare păcat, pentru că fiecare păcat înseamnă că te lași de bunăvoie pradă patimii tale, că încalci în mod conștient legea dumnezeiască, înseamnă că te obrăznicești împotriva lui Dumnezeu, cu toate că „tocmai cel supus trufiei are nevoie neapărată de Dumnezeu, pentru că oamenii nu-l pot scăpa pe unul ca acesta” (Scara). Va urma...
Cum să biruim mândria – Schiigumenul Sava – Editura Sofia – Bucuresti 2010
pentru a avea un înțeles concret al lucrurilor puteti citi in oridine articolele următoare
1). Otrava ascunsa in om - Sf. Tihon Zadonsk
2). Despre mândrie – Schiigumenul Sava
3). Madria - Simptomele si dezvoltarea bolii
4). Cum sa recunoastem TRUFIA din noi?
5). Ispitele Diavolesti - Mandria, Trufia, Semetia
6). Ce pierdem prin Trufie, ce castigam prin Smerenie?
7). Extraordinara SIRETENIE si SUBTIRIME a Ispitelor diavolesti
8). Mandria, Trufia si Ispitele dintre crestini
9). Unde duce indreptatirea de sine?
10). Tehnici de depistare a nemerniciei umane
11). Parerea de Sine - Esecul Vietii
12). Parerea de Sine - Moartea Duhovniceasca