de Cristian Stavriu | Vizionări: 9309
Acest articol l-am postat pentru mine însumi, mă regăsesc destul de pregnant în majoritatea situațiilor prezentate. Nu l-am prezentat gândindu-mă la alții pe care aș putea să-i recunosc ușor în descrierea de mai jos! Articolul este deosebit de folositor fiecăruia în parte și de-a dreptul șocant. Este o invitație la un duș rece fiecărui suflet care-și dorește îndreptarea, pocăința și mai ales mântuirea.
Păcatul mândriei are în dezvoltarea sa câteva stadii, și începe cu slava deșartă.
Simptomele slavei deșarte: setea de laude, nesuferirea mustrărilor, moralei și reproșurilor, purtarea bănuitoare și ranchiunoasă; bănuirea altora, greutatea în a cere iertare, căutarea căilor ușoare; omul joacă permanent teatru în prezența altora cu scopul de a prezenta o aparență evlavioasă, ascunzându-și cu multă grijă patimile și neajunsurile.
Omul încetează să-și mai vadă păcatele, nu-și mai bagă de seamă defectele, începe să-și minimalizeze vinovăția ori să și-o nege cu totul, ba uneori chiar s-o arunce asupra altora, și în schimb începe să-și exagereze și propriile cunoștințe, propria experiență, propriile calități și virtuți. Pe măsura evoluției bolii, în părerea sa despre sine el devine mare, vrednic de slavă. De aceea se și cheamă această boală ,,mania grandorii”.
În starea aceasta, omul nu numai că-i osândește pe alții, ci începe să-i disprețuiască și să-i fie silă de ei, și chiar să le facă rău.
Izbăvește-ne, Doamne, de asta!
Iar când bolnavului i se pare că nimeni nu-l înțelege, nimeni nu-l iubește, ci toți îl persecută și vor să-i facă rău, boala aceasta se numește mania persecuției.
Mania grandorii și mania persecuției sunt cele mai răspândite forme de boală sufletească.
Aceste boli sunt legate de aprecirea excesivă a propriei persoane, atunci când sentimentul exagerat al propriei valori stârnește dispreț și atitudine dușmănoasă față de oameni.
Cel mândru este întotdeauna nemulțumit de cei din jur și de condițiile sale de viață, și de aceea ajunge câteodată la deznădejde, hulă, înșelare, iar uneori și la sinucidere.
În stadiul de început, mândria este greu de recunoscut. Doar un duhovnic încercat sau un psiholog încercat poate stabili fără greș această patimă atunci când ea se află în fașă.
Omul se poartă aparent normal, însă un ochi experimentat recunoaște în el începutul bolii. Omul este mulțumit de sine. Este bine dispus: cântă, zâmbește, adeseori chiar râde și câteodată hohotește fără pricină; face pe originalul, pe spiritualul; caută să atragă cu orice preț atenția celor din jur; îi place să vorbească mult, iar în convorbirile lui se aude la nesfârșit ,,Eu”, însă un singur cuvânt dezaprobator face ca dispoziția lui să se schimbe rapid, și el devine abătut, ca în urma unei laude să înflorească din nou. În general însă, în stadiul acesta dispoziția lui rămâne luminoasă.
În continuare, dacă omul nu-și dă seama de păcătoșenia sa, dacă nu se pocăiește și nu se îndreaptă, boala lui duhovnicească evoluează și se acutizează.
În om apare convingerea sinceră de faptul că este mai presus de alții. Această convingere se transformă în patima de a comanda, și el începe să dispună după bunul plac de atenția, de timpul și de puterile altora.
Devine obraznic: se apucă de orice, chiar dacă nu face decât să strice și să încurce, în toate se bagă, chiar și în familiile altora.
În stadiul acesta, dispoziția omului mândru se strică, fiindcă el întâmpină deseori rezistența celor din jur.
El devine, treptat, tot mai irascibil, încăpățânat, certăreț, nesuferit de nimeni. Firește, oamenii încep să-l evite, dar el este convins de dreptatea sa și consideră că pur și simplu nimeni nu vrea să-l înțeleagă, și ca atare o rupe cu toți.
Răutatea și ura, disprețul și îngâmfarea se instalează și prind rădăcini în sufletul lui. Sufletul îi devine întunecat și rece, mintea i se întunecă, și omul iese din orice supunere. Scopul lui este să iasă cum vrea el, să-i facă pe ceilalți să se simtă inferiori, să-i impresioneze și să-și demonstreze ,,dreptatea”.
Tocmai trufași de felul acesta creează schismele și ereziile.
În următoarea etapă de dezvoltare a bolii, omul o rupe și cu Dumnezeu...
Tot ce are, inclusiv calitățile și unele virtuți, și le atribuie sieși. El e convins că-și poate aranja viața fără ajutorul altora și că poate dobândi singur tot ce-i trebuie în viață. El se simte mare voinic chiar și atunci când are o sănătate plăpândă. Se îngâmfă cu ,,înțelepciunea” sa, cu cunoștințele sale, și se mândrește cu tot ce are – iar rugăciunea lui devine nesinceră, fără frângere de inimă, iar mai apoi încetează de tot să se mai roage. Starea lui sufletească se face negrăit de întunecată, dar totodată el e convins că e pe calea cea dreaptă și continuă să meargă cu grabă spre propria pierzare.
Cum să biruim mândria – Schiigumenul Sava
Din aceeași categorie puteți citi și următoarele articole legate de patima mandriei:
1). Otrava ascunsa in om - Sf. Tihon Zadonsk
2). Despre mândrie – Schiigumenul Sava
Dumnezeu nu ne pazeste de ele ci doreste sa ne indreptam de ele. Cu siguranta toate aceste simptome sunt mai puternice sau mai slabe in functie de sufletul fiecaruia.
Crestinul oricare ar fi el, preot, episcop, diacon, director, doctor, maturator are nevoie de indrumator, are nevoie de duhovnic. Crestinul fara duhovnic este papusa diavolului.
Avem nevoie ca cineva sa ne depisteze aceste patimi si sa ne ajute sa scapam de ele printr-o lupta asiduua.
Dumnezeu sprijina intentia buna a omului, dar a ne face albi si curati fara ca noi sa ne nevoim, nu exista. Avem nevoie in prima faza sa constientizam, apoi sa stabilim cauze si efecte, sa vedem ce potential avem, cum putem porni in razboiul duhovnicesc contra noastra. Noi suntem ptr noi insine cei mai mari dusmani. Adesea vedem în semenul nostru toate problemele vietii noastre. Problemele cu semenii nostri sunt propriile noastre probleme. Daca noi am fi intr-o stare duhovniceasca corecta, daca ne-am raporta corect in fiecare eveniment al vietii atunci indiferent de gravitatea intamplarii am iesi cu succes la suprafata. Atunci am avea sprijin pe Dumnezeu. Noi avem nevoie sa ne ajutam pe noi insine, sa ne introspectam si sa cautam sa ne rezolvam problemele fara a avea vreo legatura cu cei din jur. Noua nu ne sunt ascultate rugaciunile ptr ca nu suntem niste bineplacuti Lui. Isi intoarce privirea de la noi, de la rugaciunile noastre daca nu vom incepe razboiul launtric, inceputul cel bun. Nimic din ceea ce cerem nu ni se implineste deoarece nu suntem placuti Lui prin ceea ce facem - judecam , osandim, pizmuim, trufim samd dar pe de alta parte nu vrem sa ne indreptam, nu vrem sa luptam cu propriile patimi si astfel suntem uraciune in fata Lui.
Dupa ce am constantat toate acestea si dupa ce punem inceput bun atunci incepe lucrarea duhovnjceasca, incepem sa fim primiti la rugaciune, incepem sa dobandim pacea, linistea, bucuria. Daca nu-s acestea - e mereu razboi.
Maica Domnului sa-ti ajute sa pui inceput bun si sa te cladesti dupa poruncile Lui! Amin
Cu dragoste ,
Cristian Stavriu
Din pacate, mi-am pus un diagnostic sumbru : prezint in mod acut simptomele descrise mai sus, le constientizez , ma rog la Dumnezeu sa ma pazeasca si sa ma fereasca de ele, dar nu intotdeauna reusesc.Exista tratamente clare si sigure pentru vindecarea de aceste boli ale mandriei si trufiei ?
Mihai, ai mare dreptate! Cel mai important este sa reusim sa implinim ceva la nivel launtric, caci altfel am umplut vazduhul de vorbe.
La vremea noastra se vorbeste mult si se face prea putin. Pe vremuri oamenii nu aveau atata informatie si nici posibilitatea unor asemenea comunicari si totusi implineau mul mai mult.
Se pare ca oamenii in vechime comunicau mai mult la nivelul duhului si de aceea era mai multa iubire, mai multa simplitate, mai multa interiorizare. Exista probabil perceptia sinelui, a pozitiei reale pe care o aveau in fata lui Dumnezeu. Aveau certitudinea prezentei lui Dumnezeu in viata lor, in timpul faptelor lor si de aceea se comportau ca atare.
Noua cred ca ne lipseste mult aceasta permanenta prezenta a lui Dumnezeu imprejurul nostru. Nu-l simtim pe Dumnezeu prezent lângă noi si de aceea comitem o multitudine de pacate si rautati.
Cam asa vad eu lucrurile!
Cu prietenie,
Cristian Stavriu
Foarte frumos ai spus: Calul Troian.
Diavolul isi face intrarea in suflet prin nisele pe care noi singuri le oferim. Cetatea noastra are multe intrari sparte. Succesul pe care-l are vrajmasul se bazeaza tocmai pe aceste porti ale orgoliului de care faceai amintire.
Mandria si Trufia sunt doua patimi care lucreaza ca doua elemente ce se intaresc una pe cealalta. A+B
Înainte de a purta o victorie asupra diavolului, trebuie sa ne biruim pe noi insine si acesta pare a fi lucrul cel mai greu.
La nivel declarativ si eu sunt un mare artist insa la capitolul impliniri am f multe esecuri.
Multumesc ptr comentariu si te mai astept!
Cu respect,
Cristian Stavriu
O mare pedeapsa pentru cel mandru este nefericirea.
Iata un articol in engleza care surprinde o stare de nefericire asemanatoare http://www.inc.com/geoffrey-james/how-to-be-happy-at-work.html
Comentariile pe care le primesti pe site arata ca articolele alese si modul de redactare trezesc rasunete in sufletele comentatorilor.
De aceea consider articolul bun și util pentru că în războiul individual al fiecăruia din noi cu noi înșine, ca și în orice luptă, nu poți spera să câștigi dacă nu-ți cunoști dușmanul.
Undeva am citit/auzit că dușmanul, indiferent care, intră cel mai ușor în cetate pe poarta orgoliului: un pic de laudă, un pic de cântat în strună, un dar nemeritat, etc... Sintagma „Calul troian” definește aproape toate eșecurile individuale sau colective.
Chiar cu riscul să mă repet, mă bucur că am citit articolul.
Oare cine-ar putea spune ca e liber de mandrie? Doar un om mandru poate spune ca nu e mandru.
Constatam adesea multe lipsuri pe care le avem insa nu facem nimic ptr a ne indrepta, si aceasta este cea mai mare tragedie.
Doamne izbavete-ma de aceasta!
Cristian Stavriu
Si eu am aceeasi problema.
Doamne ajuta!
