O superbă înregistrare video cu Starețul Tadei din Serbia. Cuvinte de Duh, cuvinte de folos duhovnicesc de mare profunzime, o viața închinată lui Hristos în duhul cel mai autentic posibil. Între părinţii îmbunătăţiţi duhovniceşte ai secolului trecut, istoria Bisericii din Serbia consemnează numele unui ieromonah român, puţin cunoscut în stânga Dunării, însă cu mare faimă în răsăritul Serbiei. Este părintele Tadei, născut în 1914 în satul Vitovniţa, care vine să dovedească, dacă mai era nevoie, prezenţa populaţiei româneşti situată în zona Timocului şi mărturia unei conştiinţe ortodoxe curate, deschise, binevoitoare faţă de fraţii sârbi sau ruşi, ultimii retraşi aici în urma Revoluţiei din 1917. Dar să-l urmărim cu atenție și apoi să citim mai jos câte ceva despre viața sa:

„Înainte de toate, trebuie să facem pocăinţă”
Suferim pentru că gândurile şi dorinţele noastre sânt rele. Noi înşine ni le-am pricinuit, căci poporul nostru nu are pocăinţă. Nu au pocăinţă nici cei credincioşi, ca să nu mai vorbim de cei necredincioşi! Cincizeci de ani de comunism au făcut mult rău, mai mult decât 500 de ani de robie sub turci. Atât de mult a îndepărtat răul acesta pe popor de Dumnezeu, omule! Şi tocmai aceste gânduri şi dorinţe rele au nimicit înţelegerea şi pacea, pur şi simplu le-au năruit şi au dat roade rele şi grele. Noi înşine suntem vinovaţi pentru toate acestea. Adunăm roadele gândurilor şi dorinţelor noastre…

Pocăinţa trebuie înnoită. Aceasta înseamnă nu numai spovedanie la duhovnic, deşi este nevoie şi de ea pentru slobozirea omului de gândurile rele, ci pocăinţa înseamnă întoarcere către Binele desăvârşit. Aşadar, întoarcere către Dumnezeu, căci Binele desăvârşit este Dumnezeu. Trebuie să ne întoarcem cu inima spre Dumnezeu şi să cerem pace de la Domnul, să ne dea putere să fim buni.

Pentru binele nostru, să avem gânduri şi dorinţe bune. Noi nu facem asta, şi de aceea suferim. Dumnezeu este în noi, şi pentru că El este dragoste, nu va tulbura voia noastră slobodă. Ţinem în noi mult rău şi la un moment dat acesta iese la iveală: şi în familie, şi la locul de muncă, şi în societate. În cele din urmă, totul se sfârşeşte în suferinţe grozave. Iată, priviţi încotro mergem!…

Şi răul nu este numai în noi, ci în întreaga lume. Dar mai cu seamă în noi, căci suntem totuşi aleşi de Domnul, suntem creştini. Sânt multe suflete din neamul nostru care au pătimit pentru Domnul, şi care se roagă Lui şi Maicii Domnului, dar noi împiedicăm toate acestea prin gândurile şi dorinţele noastre. Cu toate acestea, Domnul ne apără, ne apără mult… Trebuie să ne slobozim de răul din noi.

Avem istoria israilitenilor. Vechiul Legământ este în cea mai mare parte istorie. De câte ori poporul israilitean se lepăda de Domnul, poporul mic al filistenilor îl decima şi îl subjuga, şi mult suferea poporul evreiesc. De câte ori israilitenii se pocăiau şi se întorceau la Dumnezeu, îi supuneau pe duşmani cu oameni puţini. În Cartea Judecătorilor avem pilda lui Ghedeon, care cu trei sute de israiliteni, cu ajutorul lui Dumnezeu, i-a biruit pe madianiţii cei mulţi ca nisipul ţărmurilor mării. Ghedeon a adunat mai întâi oaste multă de israiliteni şi plănuia să se împotrivească madianiţilor. Dar Domnul i-a spus: „Este prea mult norod cu tine”, aşa încât Ghedeon a lăsat o mare parte din oşteni la casele lor. Şi i s-a arătat Domnul din nou şi i-a spus ca pe cei ce au rămas să îi ducă la apă şi să îi cerceteze bine, deoparte. „Fiecare ostaş care va lipăi apa cu limba din pumni, pe acela să-l pui deoparte”. Iar pe cei ce se vor pleca în genunchi să bea apă, pe aceia să nu-i ia în seamă, ci să-i pună deoparte numai pe cei ce vor lua apă în pumni. A ales cu totul trei sute de ostaşi – numai trei sute, din atâta mulţime de oaste! Atunci i s-a arătat Domnul din nou lui Ghedeon şi i-a spus: „Cu ei să mergi împotriva lui Madian”. „Dar cum voi merge cu trei sute de oameni împotriva unei aşa mulţimi de oaste?” „Vei birui cu trei sute de oameni!” Şi oastea madianită a fost zdrobită.

Iată ce înseamnă Domnul şi puterea Lui! Noi suntem un neam mic, dar, dacă suntem uniţi în cuget pe calea lui Dumnezeu, nici un vrăjmaş nu ne-ar putea sta în cale. Căci în noi se află atunci puterea dumnezeiască, şi aceasta – puterea dumnezeiască unită – aceasta este puterea, omule! De unul, fug mii! Iar acolo, la vrăjmaşul, este dezbinare. Dar tu dovedeşte asta! Cum să spui asta, când frate pe frate nu poate răbda… Iată ce înseamnă: cu oameni puţini poate fi biruit un duşman mult mai mare şi mai puternic.

Stareţului Tadei de la Mănăstirea Vitovniţa – „Cum îţi sunt gândurile, aşa îţi este şi viaţa”
Editura Predania, Bucureşti, 2007

Amănunte despre viața Starețului Tadei:
Crescut într-o familie de ţărani evlavioşi, Toma (numele de botez al părintelui Tadei) a urmat clasele primare, absolvind apoi Şcoala de Comerţ şi Meserii din Petrovaţ. Îmbolnăvindu-se foarte grav de plămâni pe la 15-16 ani, a hotărât ca restul vieţii să-l închine lui Dumnezeu. Aşa a intrat ca frate la Mănăstirea Gorniak. Dorind o vieţuire mai duhovnicească, a cerut binecuvântarea să meargă la Mănăstirea Milkovo, unde erau foarte mulţi părinţi ruşi, între care ucenicii stareţului Ambrozie de la Optina. În timpul celui de al Doilea Război Mondial, Iugoslavia a avut mult de suferit. Trupele de ocupaţie germane, italiene, bulgare şi albaneze au arestat multe persoane, în special pe clerici despre care se credea că sunt organizatori ai revoltei împotriva ocupanţilor.

„Să nu-ţi fie teamă, căci pe mulţi încă va trebui să mângâi şi să întăreşti!“

Părintele Tadei a fost arestat. „Erau vremuri grele, când numai pentru un singur cuvânt sau ordin nerespectat se putea înălţa asupra omului umbra morţii. În închisoare stăteam întins pe o scândură îngustă. Mă gândeam că nu voi mai ieşi viu de aici. Căzusem în deznădejde. Cum şedeam muncit de aceste gânduri, într-o clipă s-a arătat înaintea mea un ostaş înalt, cu panglică aurită, aşezată cruciş pe piept. În mâini ţinea un sul şi mă privea. A desfăcut sulul şi mi-a zis: „Priveşte, ia aminte la hartă! Şi mi-a arătat pe hartă Serbia. Să nu-ţi fie teamă, căci pe mulţi încă va trebui să mângâi şi să întăreşti. Ai priceput?“ În celulă mai erau doi deţinuţi. Dar nu văzuseră nimic. Părintele Tadei avusese o vedenie. Îl vizitase un înger.

Crucea stăreţiei

Nu după mult timp a fost eliberat şi trimis la Patriarhia din Peci, unde era nevoie de slujitori. Acolo a fost aşezat ca egumen. A început aici deprinderea Rugăciunii inimii. Pentru calităţile lui, a fost pus după aceea stareţ la Mănăstirea Pokainiţa. Nu era foarte încântat de această ascultare. „Stăreţia, mărturisea el mai târziu, mi-a fost întotdeauna greu de purtat, căci trebuia să-mi alipesc gândurile de grija pentru cele materialnice, pentru obşte şi oameni“. Dar a primit mustrare în vis de la Hristos, Care purta epitrahil, omofor, iar deasupra lui încă un epitrahil. Domnul i-a spus: „De ce te lupţi, câtă vreme nu ai ascultare? Peste tot unde ai fost pus stareţ M-ai supărat cu stăruinţele tale să fii dezlegat de aceasta. Să nu mai faci asta! Să ştii că orice ascultare primită trebuie împlinită cu multă dragoste, râvnă şi însufleţire, fără să bagi în seamă pizma şi răutatea celor din jur“. Atunci Hristos a pus epitrahilul pe grumazul lui, zicând: „Aceasta este crucea pe care trebuie să o duci“.

În Iugoslavia, viaţa de după război nu a fost una uşoară. Tututor celor care veneau la el pentru sfat, părintele Tadei le spunea să îşi pună în primul rând nădejdea în Dumnezeu, pentru că „atâta vreme cât mai avem vreun reazem oarecare în lumea aceasta, Îi dăm Domnului prea puţină încredere. Trebuie să răbdăm multe dureri ale inimii, pentru ca sufletul nostru să se slobozească de legăturile rele ale cugetului nostru. Astfel, sufletul pricepe că orice reazem al său de pe pământ nu înseamnă nimic, şi zice: „Nu am pe nimeni care să mă înţeleagă“. Sufletul nostru caută dragostea statornică. Aşa ceva nu se află pe pământ. Numai Domnul ne poate mângâia“.

Şederea oamenilor pe pământ reprezintă împlinirea unui canon de pocăinţă. Nu prin faptul că ne plângem întruna de ceva Îl supărăm pe Dumnezeu. Îl supărăm atunci când păcătuim, nu când ne întoarcem către Dânsul ca spre ruda noastră cea mai apropiată.

Aproapele, criteriul iubirii faţă de Dumnezeu

Pe când era monah tânăr, Tadei învăţase de la duhovnicul său, arhimandritul Ambrozie, modul în care diavolul atacă sufletul omului, cum aduce tulburare şi dezbinare în obştile călugărilor. De aceea cerea blândeţe şi smerenie în relaţiile dintre oameni, pentru că „Dumnezeu locuieşte tainic în fiecare suflet şi pretutindeni odihneşte. Iar felul în care ne purtăm cu aproapele este felul în care ne purtăm cu Dumnezeu. E limpede că nu suntem pe calea cea bună dacă ne purtăm cu dragoste faţă de cei ce au dragoste pentru noi, iar celor care ne urăsc le întoarcem cu aceeaşi măsură. Nu se cuvine să împărţim oamenii: acesta îmi este simpatic, acesta antipatic, căci atunci intrăm în război cu cealaltă persoană, chiar dacă în afară nu i-aţi dat nici un prilej, nici prin cuvinte, nici prin fapte“.

La mănăstire nu a putut rămâne însă mult timp. Multe parohii rămăseseră fără preoţi, iar părintele Tadei primeşte o nouă misiune: slujirea în bisericile de mir sârbeşti. Astfel a ajuns să fie cunoscut de mulţi oameni, pe care i-a povăţuit cum a putut mai bine spre aflarea mântuirii. Îndemna ca omul să se ostenească a fi, întotdeauna, cu orice preţ, într-o stare sufletească bună, să fie neîncetat cu duhul plin de bucurie, pentru că duhurile din văzduhuri vor să fim necontenit trişti.

Smerenia, cheia bunei înţelegeri

Părintele Tadei se mâhnea de multe ori pentru scăderea credinţei oamenilor şi a lipsei înţelegerii între ei. Atât a părinţilor, cât şi a copiilor. Fiindcă şcoala educă abstract, raţional, familia trebuie pusă pe primul loc. Acolo începe copilul să vadă întâia oară cum se comportă părinţii între ei şi apoi cu el. „Atunci când copilul greşeşte cu ceva, mama sau tata, de obicei îl bat. Dar bătaia nu este un mijloc prin care copilul să fie învăţat a fi ascultător. Poate, uneori, este nevoie şi de ea, dar să fie întotdeauna din iubire, iar copilul să simtă dragoste, să simtă că nu eşti mânios. Dacă vrei să îndrepţi pe cineva, să îl povăţuieşti, trebuie mai întâi ca tu însuţi să te smereşti. Când vrei, cu orice preţ, ca lucrurile să fie aşa cum crezi tu, atunci nu iese nimic. Creşte doar împotrivirea“. Acestea erau cuvintele lui.

În ceea ce priveşte duhovnicia, acelaşi părinte povăţuia că toţi avem nevoie de modele, pilde de viaţă, căci prin aceasta se poate spune mai mult decât prin cuvinte. Când avem în faţă un exemplu de vieţuire, un om liniştit, bun, care nu se vatămă când este ocărât, atunci şi cei din jurul lui doresc să fie asemenea lui. Puterea acestui om este pilda vie de vieţuire pusă înaintea ochilor. „Printr-o viaţă curată se spun mult mai multe decât prin cuvinte.“

Despre puterea cunoaşterii puse de Dumnezeu în om, stareţul Tadei spunea că aceasta este un dar făcut de Creator omului, pe care omul îl poate folosi în folosul său spre paguba lui. „Dumnezeu nu a dăruit nimic spre pagubă, ci numai spre bine, însă voia cea stricată a omului care a pierdut frica lui Dumnezeu a prefăcut în rău binele dăruit de Părintele ceresc oamenilor. Aceasta este pricina din care suferim şi ne chinuim în lumea aceasta“.

Stareţul Tadei a părăsit lumea aceasta în 2003. Toţi cei care l-au cunoscut au simţit că stau de vorbă cu un sfânt. Canonizarea acestui mare părinte contemporan cu noi rămâne doar o chestiune de timp.

Împărăţia dinlăuntrul nostru

„Rolul creştinilor este să curăţească atmosfera şi să lărgească împărăţia lui Dumnezeu. Lumea trebuie cucerită prin păstrarea atmosferei cereşti în noi, căci de vom pierde împărăţia lui Dumnezeu dinăuntru, nu ne vom mântui nici noi, nici cei din jurul nostru. Cel ce poartă înlăuntrul său împărăţia lui Dumnezeu, acela o va împărtăşi nevăzut şi celorlalţi. Oamenii vor fi atraşi de pacea şi căldura noastră, vor dori să fie împreună cu noi şi, treptat, viaţa lui Dumnezeu va pune stăpânire pe ei, îi va birui. Nici măcar nu este nevoie să le vorbim oamenilor despre asta – cerul va izvorî din noi chiar şi atunci când tăcem sau vorbim despre cele mai obişnuite lucruri; acesta străluceşte din noi chiar şi fără să ne dăm seama. În cel lipsit de ascultare nu se va sălăşlui Împărăţia lui Dumnezeu, căci acesta va vrea întotdeauna să se facă voia lui şi nu voia lui Dumnezeu. Or, în împărăţia lui Dumnezeu nu sunt cu putinţă împărăţii întru împărăţie. Asta au vrut „duhurile căzute“ şi de aceea au căzut de la Domnul, Împăratul Slavei. Este o vorbă în popor: „Cine ascultă de alţii, degrab se foloseşte“. Cel care ascultă acela este smerit. Îndată ce ne împotrivim, observăm cum vrăjmaşul ajunge să ne conducă viaţa“. (Stareţul Tadei – „Cum îţi sunt gândurile, aşa îţi este şi viaţa“)