Ce pierdem prin trufie, ce castigam prin smerenie!?!
Iată înaintea voastră un exemplu caracteristic: trufașul. Duhul rău i-a fost însoțitor nevăzut și l-a ajutat să ia din viață tot ce poate lua muritorul, toate lucrurile de care se poate sătura până la îmbuibarea, alergând după o fericire himerică. Tinerețea, sănătatea, frumusețea, bogăția, onorurile și slava, succesele amețitoare, înzestrările, talentele – toate i le-a dat vicleanul însoțitor nevăzut, doar-doar va înrădăcina în el cea mai pierzătoare dintre patimi: TRUFIA. Omul, nepăsător, a mers cu mare viteză pe panta căii largi, desfătându-se de strălucirea amăgitoare a fericirii lumești, și s-a trezit, până să-și dea seama, pe marginea prăpăstiei... a devenit de nesuferit pentru cei din jur, și aceștia au început să-l ocolească. Au încetat să mai manifeste interes pentru personalitatea lui, au încetat să-i mai admire aptitudinile, talentul, și el a început să-i urască pe toți. ,,Întunericul dinafară” îi cuprinde toată ființa, mintea se întunecă și ajunge la nebunie. Scopul vieții a fost pierdut, nu mai rămâne decât o singură bucurie: încetarea chinurilor, uitarea de toate... Diavolul se bucură!
Încă o victimă – nefericitul sinucigaș, care devine bun al lui pe veșnicie.
Iată la ce sfârșit nefericit duce trufia.
Am dat ca exemplu treapta extremă a ei, însă, oricare ar fi momentul din evoluția acestei cumplite boli, poate fi cu adevărat fericit omul care s-a despărțit și de iubirea lui Dumnezeu, și de iubirea aproapelui?
Răspunsul se impune de la sine.
Pe când omul smerit ajunge la un sfârșit fericit: la veșnica bucurie, la veșnica fericire. Dar, ca s-o spunem pe șleau, oare este chiar atât de grea și obositoare calea creștinului simplu, care nu este legat cu legămintele slujirii poporului? Doar începutul acestei căi este dureros pentru cel smerit, însă apoi, în urma exersării, virtutea devine obișnuință, și cel smerit încetează să mai simtă apăsare de pe urma ispitelor diavolești – dimpotrivă, el simte tot mai mult bucurie de pe urma fiecărei biruințe pe care o dobândește asupra sa.
Iar când se statornicește defintiv în această virtute, puterea cea rea nu mai îndrăznește să se apropie de el, fiindcă smerenia îi arde pe draci și îi izgonește.
Atunci, diavolul se străduie să-l ispitească în somn, prin oameni, însă nici așa nu reușește mare lucru, fiindcă cel cu adevărat smerit place oricui și toți îl iubesc. Cursele diavolului sunt recunoscute, și creștinii evalavioși nu își fac păcat, nu se ridică împotriva dreptului.
Și ce bucurie nepământească umple cu asupra de măsură sufletul omului smerit! Câte mângăieri duhovnicești! Ce apropiere și împărtășire adevărată cu Domnul!
Cred că și tu, prietene, te vei învoi ca pentru o asemenea fericire nepământească să te închini tuturor, să-i mângâi pe toți, să le slujești tuturor, să fii pentru toți, fără alegere, cel de pe urmă rob.
Ispitele ne sunt de folos, dacă știm să le folosim. Ele pun la încercare, curățesc și luminează sufletul, și arată cât este de puternică credința noastră; de aceea nu trebuie să deznădăjduim atunci când vin ispitele, ci trebuie să ne luptăm vitejește cu ele și, lucrul principal, nu trebuie să dăm loc gândului: ,,Sunt mai bun ca alții!” Dimpotrivă, trebuie până la sudori de sânge să ne silim spre gândul: ,,Sunt mai rău decât toți”, și să ne străduim să găsim în noi înșine ceea ce-l poate adeveri.
Atâta doar: să nu uiți niciodată, prietene, că orice neplăceri și și ispite ai întâmpina în calea ta trebuie să le primești întotdeauna ca pe niște încercări, nu ca pe niște semne ale lepădării tale de către Dumnezeu. Aici se poticnesc mulți creștini și de asta cad în deznădejde, socotindu-se lepădați de El.
Ispita este o cale ce duce la cunoașterea lui Dumnezeu. Nenorocirile, necazurile și ispitele de tot felul ne frâng sufeltul – însă Hristos, spre mângăierea celor necăjiți, spune: „că spre Mine a nădăjduit, și-l voi izbăvi pe el...și-l voi proslăvi...și-i voi arăta lui mântuirea Mea” (Ps.9o), (14-16).
În ispite cunoaștem mai bine și mai limpede că nimeni altcineva, în afară de Domnul (și de Preacurata Lui Maică), nu alină întristările noastre, nu tămăduiesc bolile noastre, nu ajută și îmbogățește în sărăcie, nu izbăvește de moarte; știm, de asemenea, că El este singurul izvor al vieții noastre, al mântuirii noastre, al fericirii noastre, și că de aceea suntem datori să ne bucurăm de toate necazurile, de toate ispitele, nu să cădem în acedie și să deznădăjduim.
Când sufletul tău va fi înviforat de acedie sau deznădejde, citește rugăciuni de felul acestora:
În zadar te ostenești în privința mea, mai-mare voievod căzut. Eu sunt rob al Domnului Iisus Hristos. Luptându-te cu mine, cel slab, tu, trufie preasemețită, nu faci decât să te înjosești pe sineți.
Ce este ție, și nouă, fugarule din Cer și slugă vicleană? Nu tu ai stăpânirea peste noi, căci Hristos, Fiul lui Dumnezeu, are stăpânire peste noi și peste toți. Lui I-am păcătuit, Lui Îi vom și răspunde. Iar tu fugi departe de la noi, pierzătorule. Întăriți cu Cinstita Lui Cruce, noi călcăm capul tău de șarpe. Amin.

Cum să biruim mândria – Schiigumenul Sava – Editura Sofia – Bucuresti 2010

1). Otrava ascunsa in om - Sf. Tihon Zadonsk

2). Despre mândrie – Schiigumenul Sava

3). Madria - Simptomele si dezvoltarea bolii

4). Cum sa recunoastem TRUFIA din noi?

5). Ispitele Diavolesti - Mandria, Trufia, Semetia