Ce ne poate determina să luptăm cu răul din noi, cu starea noastră lăuntrică, cu ego-ul nostru, cu dictatorul din noi - omul cel învechit in patimi și păcate? Cu siguranță o bună înțelegere a lucrurilor, o credință nestrămutată în existența Raiului si a iadului, a unei judecăți particulare, a învierii celei de obște ne vor face să cugetăm cu mult mai multă seriozitate la faptele noastre având în vedere că ele rezonează cu tot ceea ce ne înconjoară și ca atare datori suntem să plângem nemernicia acestei lumi ca pe propriile noastre păcate. Sfântul Teofan Zăvorâtul în câteva cuvinte „cu putere multă” ne arată:
Mijlocul de a ne înfrâna de la tot ce-i rău!
Spuneți: „Faci răul conștientizând că nu este bine, dar nu poți altfel”. În loc de „nu poți” să puneți „nu vrei”, căci dacă ați vrea altfel, ați și proceda altfel. Tot spuneți: „de fiecare dată îmi ies din fire.”
„De fiecare dată” este mult spus, pentru că uneori lucrurile se rezolvă și fără enervare, deși împrejurările sunt aceleași. Așadar puteți și să nu vă ieșiți din fire. Iar dacă veți fi mai atentă la dumneavoastră înșivă și veți chibzui dinainte cât de mare rău este aprinderea mâniei și cât de mult vatămă aceasta și sufletul, și trupul, și relațiile cu ceilalți, așa încât să ia naștere ura față de enervare, veți avea întotdeauna o armă la îndemână pentru a o evita.
Când omul este atent la sine însuși, el bagă de seamă când se apropie enervarea, iar ura față de enervare o alungă de la inimă. Grăbiți-vă să strigați spre Domnul, Care este aproape, cerând ajutor de la El. Domnul va veni, vă va ajuta, și valurile mâniei se vor potoli imediat.
Dar ce spuneți dumneavoastră aici? „Păcatele sunt iertate atunci când îți dai seama în sufletul tău că din slăbiciune le faci”. Unde ați descoperit aceste legi noi?!
Dumnezeu iartă orice păcat celui ce se căiește, atunci când acesta, deplângându-și păcatul, îl mărturisește și cere iertare recunocându-și sincer vinovăția, nu așa: „am păcătuit, Doamne, dar ce înseamnă asta? O slăbiciune!” Unde e pocăința, unde e umilința?! Pesemne că vorbiți despre păcatele de fiecare clipă: ba scapă un cuvânt tulburat, ba gândul a alunecat spre un lucru rău, ba, din grabă, nu facem treba cum se cuvine, și așa mai departe.
În toate păcatele acestea, spune Scriptura, și dreptul cade de șapte ori pe zi, iar eu și dumneavoastră cădem de peste șapte ori pe ceas – dar și pentru ele trebuie să ne pocăim cum trebuie, cu recunoașterea propriei vinovății și cu inimă umilită, nu așa cum spuneți dumneavoastră, gândindu-te că le faci din slăbiciune, adică fără să te osândești pe tine însuți și fără să ceri iertare, ci îndreptățindu-te.
Păcatele acestea sunt, fără îndoilaă, păcate ale neputinței, dar dacă am fi atenți la noi înșine poate că și păcatele acestea ar lipsi, sau ele nu ar mai fi chiar atât de multe. Iar cu privire la celelalte păcate, care sunt mai multe decât acestea, ce să mai vorbim? A veni la Dumnezeu cu ele în acest fel este un lucru cu totul nelalocul său.
Scrieți: „Mă gândesc adeseori la judecata lui Dumnezeu și uneori mă sperii că acolo se va descoperi totul și vor vedea toți păcatele mele. De ce nu am asemenea curăție încât să nu îmi fire rușine să fiu descoperită înaintea lui Dumnezeu și a oamenilor?”
Îngerul dumneavoastră păzitor vă insuflă asemena gânduri în inimă - și Doamne ajută să le păstrați întotdeauna în mimte, stârnind în inimă simțăminte pe măsură!
Cel mai cuvenit loc pentru noi, păcătoșii, este atunci când stăm cu mintea la judecată și ne rugăm Domnului să ne miluiască - și acesta este mijlocul cel mai bun pentru a ne înfrâna de tot ce-i rău. Cine simte teama că pentru păcatele noastre vom fi dați în vileag, trași la răspundere și osândiți, nu păcătuiește nicicând. Nu încetați să reflectați în minte la adevărul acesta.

Despre felurite probleme de credință și viață – Sfântul Teofan zăvorâtul – Editura Sophia - 2012

Citiți și:
I-a spus pe fata ca-i TRUFASA si iubeste SLAVA DESARTA
Despre tulburarea sufletului si ravna fara dreapta socotinta
Pacatuim din slabiciune dar de buna voie