Teofan Zavorâtul răspunde în scris unui suflet:
Cine Îl iubește pe Dumnezeu se teme de mânia Lui pentru păcate. Păcătuim din slăbiciune față de păcat, dar întotdeauna de bunăvoie. Mijlocul de a evita păcatul mâniei și aprinderii.
M-am bucurat că v-ați împărtășit, și asta mai ales pentru că dumneavoastră, făcând cunoștință cu buna înrâurire a Sfintei Împărtășănii, ați luat hotărârea de a vă împărtăși, cu pregătirea cuvenită, mai mult de odată pe an. Domnul să vă ajute să împliniți această hotărâre bună. De vreme ce Domnul este viața sufletului nostru, iar cel ce se împărtășește este una cu Domnul, așa încât Domnul este în el și el în Domnul, ce lucru poate fi pentru noi mai înalt și îmbelșugat în urmări binefăcătoare decât Sfânta Împărtșanie? Dacă veți putea să vă împărtășiți în fiecare post, iar în posturile îndelungate și de două ori, va fi foarte bine.
Ceea ce spuneți în continuare nu e prea coerent. „Mi se pare că cu cât Îl iubește cineva mai mult pe Dumnezeu, cu atât se teme mai puțin de pedeapsa pentru păcatele sale, fiindcă Dumnezeu este Drept și Îngăduitor”.
Fără îndoială, dumneavoastră vi se pare că Dumnezeu are o indulgență ca a părinților îngăduitori față de fiicele lor iubite.
Nu; iubirea lui Dumnezeu este severă și nu îngăduie indulgențe de acest fel. Asta o știu cei ce-L iubesc, și nu numai că știu, ci și simt asta cu inima lor iubitoare. De aceea, ei se tem ca de moarte de mânia lui Dumnezeu pentru păcate. Pentru ei e mai bine să moară decât să-și îngăduie ceva ce ar putea să-L mânie pe Dumnezeu și să fie osândit de El.
De altfel, așa se întâmplă și cu oamenii: până și o privire aspră și acuzatoare din partea cuiva iubit e mai chinuitoare decât orice ocări, amenințări și neplăceri din partea unui străin. Așadar, faceți bine și corectați-vă fraza: cel care Îl iubește pe Dumnezeu se teme nu mai puțin, ci mai mult de pedeapsa pentru păcate; ca atare, fuge de păcat ca de foc, și dacă se întâmplă să cadă în vreun păcat nu încetează să plângă, să se căiască și să se roage până când nu primește încredințarea că Domnul, pe care-L iubește, i-a iertat păcatul făcut.
Ceea ce scrieți după aceea este și mai incoerent: „Fiindcă am fost zidiți în așa fel încât nu avem cum să nu păcătuim, dar sunt convinsă că toate păcatele acestea sunt iertate atunci când îți dai seama în sufletul tău că din slăbiciune le faci, conștientizând că nu este bine, dar nu poți altfel.”
Aici, la fiecare cuvânt e o greșeală în cugetare. Nu am fost zidiți în așa fel încât nu avem cum să nu păcătuim. Dumnezeu l-a zidit pe om drept, ca să și facă lucruri drepte. A venit însă căderea și ne-a stricat, făcându-ne slabi față de păcat. Acum nu ne mai naștem așa cum ar fi trebuit să fim în urma zidirii noastre, ci așa cum a devenit strămoșul Adam prin cădere. Cu toate acestea nu este îngăduit să spunem că ne naștem așa, că nu avem cum să nu păcătuim.
Nimeni nu e dator să păcătuiască. Suntem neputincioși și moleșiți, și păcătuim din slăbiciune față de păcat sau din aplecare către dulcețile păcatului, însă întotdeauna de bunăvoie, nu din vreo necesitate inevitabilă.
Nimeni nu vrea păcatul, și când este liniștit nu-l încuviințează, ci este gata să se lupte împotiva lui – însă când vine un prilej de a păcătui, momeala păcatului ne fură, ne învoim cu păcatul și păcătuim, fără să avem nicidecum de gând să păcătuim mereu, ci învoindu-ne să păcătuim „doar de data asta”.
Astfel faptei păcătoase îi premerge întodeauna învoirea cu păcatul – iar învoirea ține de libertatea voinței, nu de necesitate, așa că faceți bine și corectați și greșeala aceasta, și să nu mai spuneți și nici să nu mai gândiți că vrem, nu vrem, trebuie să păcătuim. Altfel, pentru ce ar mai fi pedepsiți păcătoșii?

Despre felurite probleme de credință și viață – Sfântul Teofan zăvorâtul – Editura Sophia - 2012

Citiți și:
I-a spus pe fata ca-i TRUFASA si iubeste SLAVA DESARTA
Despre tulburarea sufletului si ravna fara dreapta socotinta