Singur, doar cu Dumnezeu!
„Doamne, Dumnezeul mântuirii mele, ziua am strigat și noaptea înaintea Ta”. Vedeți că omul bolnav strigă toată ziua și toată noaptea. Un om care suferă, care este bolnav, nu se poartă precum omul firesc, care lucrează, trudește ziua, iar când vine noaptea se odihnește. Bolnavul nu mai are aceeași rânduială, durerea nu știe că este noapte, ci, adeseori ori tocmai noaptea este mai puternică. Mai puțin sau mai mult toți au această experiență. Noaptea nu poate cineva nici să doarmă, nici să se odihnească căci suferința este suferință. Și psalmistul, de vreme ce suferă și nu găsește odihnă și ușurare strigă și ziua și noaptea înaintea lui Dumnezeu.
Dintr-un punct de vedere, conform celor pe care le-am spus mai sus, când cineva are credință, când are nădejde în Dumnezeu, nimic altceva nu-l aduce înaintea Lui, față către față, decât suferința.
Acest lucru se întâmplă nu numai pentru că nu are altă nădejde, dar și pentru că nu-și găsește odihnă, ușurare, sau durerea nu-l lasă să se liniștească. Așadar, înaintea suferinței toate sunt trecute cu vederea și omul care are credință rămâne singur, doar cu Dumnezeu. În general, când omul are o durere care-l face să sufere, dar în același timp îi și prevestește că oriunde ar fi, vine moartea, simte că pleacă din viața acesta, puțin câte puțin, se leapădă de toate și se înfățișează mult mai autentic înaintea lui Dumnezeu.
V-am mai povestit despre un bolnav care, a avut un șoc trăind realitatea că oriunde s-ar afla va pleca din această lume - ”să fii avut în toată viața mea conștiința pe care o am în acest ceas”.
Din toate câte am cunoscut, omul acesta era foarte legat prin structura lui sufletescă de câteva lucruri. Sunt anumiți oameni care, fără să fie iubitori de bani și cămătari, au tendința - face parte din structura lor - să se chivernisească, să dobândească multe în această viață. Au o asemenea dispoziție care-i tiranizează și îi prinde cu totul în aceste speranțe false. Prin urmare, sufletul lor nu este liber și nu se raportează corect la Dumnezeu, pentru că nu pot. Așadar, când lucrurile stau astfel, toate se pierd în jurul lui, iar omul este părăsit, nu are nici un sprijin și rămâne doar cu Dumnezeu. Atunci își revine, înțelege greșeala pe care o săvârșea, amăgindu-se și ajunge exact la această convingere: ce frumos ar fi fost să rămân toată viața mea astfel, eliberat de orice alte nădejdi!

Taina Suferinței - Arhm. Simeon Kraiopoulos – Editura Bizantină 2007