Extraordinară cugetare despre tăcere și mărturisire la Ernest Bernea în cartea „Treptele Bucuriei”. Deși articolul poate părea un pic mai lung față de cele cu care v-am obișnuit deobicei, v-aș ruga să nu ratați ocazia de a citi o profundă gândire autentic creștină în care autorul oglindește cele mai frumoase cugetări cu privire la ceea ce poate reprezenta tăcerea sau mărturisirea. Să aflăm de la marele filozof creștin Ernest Bernea cum discernem:
Între tăcere și mărturisire.

În singurătate ființa noastră se dilată; o dilată contactul cu cosmosul și cu întrebările. Eliberat de tumultul vieții sale de cetate, eliberat de toate semnele și convențiile sociale, spiritul călătorește în spațiile nemărginite, caută armonia universală și vrea totul pentru sine, cum e soarele într-o picătură, de rouă.

Tăcerea se deschide ție însuți, te învață să asculți o lume care nu e aceea a sunetului, ci a cântecului interior, a farmecului, te face să-ți vorbești fără ocol și să te cutremuri în fața grandorii pline de răspunderi a vieții tale.

În sigurătate și tăcere omul se cunoaște pe sine și lumea întreaga; cunoaște în adâncime, în esență, nu în întindere, în aparențe, cum se întâmplă obișnuit. În singurătate și tăcere se deschid zările cele din lăuntru, acelea care ne pun în contact cu o altă ordine a existenței, aceea care poarte schimba la față și aparențele. Nelămurită existență, setea de absolut a vieții noastre se așterne neânșelătoare, câmpie sub ploaie de lumină.

Tăcerea a fost îndeobște privită ca un instrument în vederea succesului. Tăcerea profundă, însă, aceea născută din natură interioară a omului, depășește domeniul politic pentru a se prinde adânc în acela al spiritului.

Ceva misterios și solemn hrănește atmosfera tăcerii, ceva calm, și totuși temător prin necunoscutele ei o înconjoară. Exterior tăcerea are ceva din priveliștea unor munți de granit.

În fond ce este tăcerea și ce semnificații spirituale are? În primul rând ea se naște dintr-o disciplină interioară, grea de conținut, și care se păstrează în straturile adânci ale ființei noastre.
Tăcerea este o consecință a atitudinii de înfrânare mai mult a obiectivării spiritului decât a raporturilor dintre noi și lume; omul poate opri le nevoie fluxul și refluxul unei vieți de expansiune.

Deoarece vorbirea poartă cu sine, de cele mai multe ori, o atmosferă de gratuitate, tăcerea vine ca o pondere a acestei tendințe pentru a restabili o atmosferă de echilibru și seriozitate.

Dacă omul locvace este nevoit să alerge pe câmpia vieții fără să lase urme prea adânci, cel ce tace își creează o mare disponibilitate către meditație și creație, vorbirea rămânând pentru el în continuare un instrument cu puterile sale originare de obiectivare, de prefacere a lucrurilor și a raporturilor.

Nu trebuie confundată tăcerea ca disciplină a vieții noastre interioare cu neputința omului de a cuceri o lume a înțelesului și a comunica în compartimentele ei. Cineva poate fi tăcut și totodată deschis, deschis al spiritului, cuprinzător; am putea spune că, în bună parte, se presupun una alteia, aceste însușiri. Așa se explică tăcerea în preajma oamenilor excepționali. A sparge tăcerea într-un moment solemn înseamnă a lichida acest moment.

A tăcea din sărăcie interioară este o infirmitate; a tăcea din premeditare a răului este un păcat. A tăcea din abundență, din forță interioară, din aspirație către absolut, este spor, este afirmație și frumusețe.

Tăcerea, ca atitudine și disciplină a spiritului, este o virtute gravă ca și condiția care a creat-o.

Singurătatea și tăcerea aparțin condiției noastre, și, bine îndrumate, devin rodnice. Dar căile universului nostru spiritual nu se închid aici. În fața lor vin cuvântul și mărturisirea.

Gândul tăcut e un potențial neconsumat, e ceva profund, dens, dar închis, fără finalitate. Gândul exprimat este obiectivare a spiritului, este formă și act. Gândul tăcut este vorbire cu sine însuși, gândul exprimat este vorbire cu alții; în primul caz avem un monolog, în cel de al doilea un dialog. Dacă tăcerea are calitatea de a păstra deplin un fond ascuns, mărturisirea are calitate de a-l fructifica.

Gândul exprimat, gândul mărturisit își pierde în adevăr calitatea sa originară și misterioasă, își pierde tensiunea, cursul experienței interioare oprindu-se prin acest act. Pe de altă parte, însă, gândul exprimat se obiectivează și devine valoare de sine stătătoare. Această nouă stare creează noi raporturi și aduce la viață lucruri care nu existau, ele însele deținătoare ale unui potențial. Pe plan interior produce acea eliberare prezentă nu numai în actul de creație al culturii (Aristoteles), dar și în viața noastră de toate zilele.

Expresia, în calitatea ei superioară, indiferent dacă se produce în limitele artei și filosofiei sau dacă se produce în cuvântul viu al zilei, partea ruptă din ființa noastră și dăruită celuilalt, rămâne o afirmație a omului și spiritului său creator.

Cu tot potențialul de care dispune originar tăcerea, a exprima și mărturisi sunt activități profund umane, sunt căi ale spiritului. Și este astfel pentru că nu e vorba aici de a transimte în mod convențional, prin sunete sau semne, o seamă de lucruri care poate fi egal dacă se produc sau nu. Cuvântul, și prin el mărturisirea, despre care vorbim aici, nu izvorăsc din calcule în legătură cu o lume exterioară ce vizează succesul, ci vin din cele mai adânci straturi ale unei vieți interioare, din experințe autentice ale conștiinței, din activitatea spiritului.

Experințele de fond, experințele cruciale nu pot rămâne închise pentru că, prin mijlocirea expresiei, ele au puterea înnoirilor odată cu aceea a eliberărilor. Mărturisirea nu este numai calea echilibrării unui suflet prea încărcat de probleme la care l-a supus viața, ci și calea comuniunii. Marile experiențe, atunci când se produc, nu pot muri în interiorul celui ce le-a purtat; marile experiențe se cer dăruite, mărturisitorul devenind în acest fel generatorul unor noi poziții și valori ce pot hrăni lumea celor ce-i sunt aproape prin natură și destin. Marile cuceriri ale spiritului nu aparțin numai celui ce le-a experimentat, ci tuturor; ele sunt un bun comun.

Cuvântul și expresia, ca mărturisire, sunt pe de altă parte, mai calde și mai umane decât tăcerea.

Deși uneori ia un aspect tragic și pardoxal în viața morală, mărturisirea aduce cu sine bucuria purificării, a creației și împărtășirii.

Treptele bucuriei - Ernest Bernea – Editura Vremea Bucuresti 2008