de Pr. Cristian Stavriu | Vizionări: 5160
Parohia Brebu I /
Intrarea Domnului in Ierusalim 2015 /
Duminica a șasea din Post - a Floriilor 2015 /
Predica Ortodoxa /
Pr. Cristian Stavriu /
Mănăstirea Brebu /
Duminica a VI -a din Post a Floriilor
Evanghelia:
Sf. Ap. Evanghelist Ioan 12,1-18
Apostolul: Filipeni 4,4-9
Deci, cu şase zile înainte de Paşti, Iisus a venit în Betania, unde era Lazăr, pe care îl înviase din morţi. Şi I-au făcut acolo cină şi Marta slujea. Iar Lazăr era unul dintre cei ce şedeau cu El la masă. Deci Maria, luând o litră cu mir de nard curat, de mare preţ, a uns picioarele lui Iisus şi le-a şters cu părul capului ei, iar casa s-a umplut de mirosul mirului. Iar Iuda Iscarioteanul, unul dintre ucenicii Lui, care avea să-L vândă, a zis: Pentru ce nu s-a vândut mirul acesta cu trei sute de dinari şi să-i fi dat săracilor? Dar el a zis aceasta, nu pentru că îi era grijă de săraci, ci pentru că era fur şi, având punga, lua din ce se punea în ea. A zis deci Iisus: Las-o, că pentru ziua îngropării Mele l-a păstrat. A zis deci Iisus: Las-o, că pentru ziua îngropării Mele l-a păstrat. Că pe săraci totdeauna îi aveţi cu voi, dar pe Mine nu Mă aveţi totdeauna. Deci mulţime mare de iudei au aflat că este acolo şi au venit nu numai pentru Iisus, ci să vadă şi pe Lazăr pe care-l înviase din morţi. Şi s-au sfătuit arhiereii ca şi pe Lazăr să-l omoare. Căci, din cauza lui mulţi dintre iudei mergeau şi credeau în Iisus. A doua zi, mulţime multă, care venise la sărbătoare, auzind că Iisus vine în Ierusalim, Au luat ramuri de finic şi au ieşit întru întâmpinarea Lui şi strigau: Osana! Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului, Împăratul lui Israel! Şi Iisus, găsind un asin tânăr, a şezut pe el, precum este scris: “Nu te teme, fiica Sionului! Iată Împăratul tău vine, şezând pe mânzul asinei”. Acestea nu le-au înţeles ucenicii Lui la început, dar când S-a preaslăvit Iisus, atunci şi-au adus aminte că acestea I le-au făcut Lui. Deci da mărturie mulţimea care era cu El, când l-a strigat pe Lazăr din mormânt şi l-a înviat din morţi. De aceea L-a şi întâmpinat mulţimea, pentru că auzise că El a făcut minunea aceasta.
Adevarat a inviat
În speţă, atunci când vorbim despre Dumnezeu, este greu să ne exprimăm în cuvinte, fiindcă dincolo de ele, se află ceva nedefinit, ceva ce depăşeşte imaginaţia noastră, puterea noastră limitată de înţelegere. Dacă însă am reuşi, măcar o dată pe an, să facem un exerciţiu de imaginaţie, să închidem ochii şi să ne imaginăm că suntem acum 2.000 ani, în Ierusalim, vă garantez că nimeni nu ar mai trata cu superficialitate credinţa şi tot ce ţine de aceasta.
Este greu să-ţi imaginezi cum poate cineva (un om, chiar dacă doar pe jumătate) să privească cu dragoste chiar pe acela care îl crucifică şi-i bate cuie în picioare şi în mâini. M-am gândit că dacă eu aş fi fost aceea, n-aş fi putut să continui să-l iubesc pe cel care mi-a făcut sau îmi face rău.
Şi atunci?
Ei bine, aici este diferenţa. Iată neputinţa!
Aici se nasc limitele noastre, aici este linia de demarcaţie între umanitate şi divinitate, între materie şi spirit, între dragoste condiţionată şi cea fără de sfârşit.
Atunci când sufletul ţi-e cald în permanenţă, atunci când în inima ta este soare mereu, nu mai încape iarna, nici frigul, nici ploaia.
În drumul dintre Ierusalim spre Damasc sunt multe spaţii aride, este pământ uscat şi gol, unde nu se găseşte decât arareori apă. Soarele încălzeşte locul şi sunt din loc în loc, diverse chilii ale călugărilor creştini care stau acolo, în pustietate, rugându-se zi şi noapte pentru noi, pentru ei, pentru omenirea întreagă. Acei asceţi nu au condiţii, nu au apă, nu au lumină, trăiesc doar cu dragostea lui Dumnezeu şi poate, din când în când, cu ceva merinde aduse de turişti, atunci când mai trec prin zonă. Cu toate astea, dacă străbaţi acel drum în toiul nopţii, observi din loc în loc, colibele luminate ale lor.
Nu, nu este lumina unor neoane ascunse, nu este nici măcar a unor amărâte de becuri ori lămpi.
Sunt ei înşişi, sunt trupurile lor care luminează. Fiindcă au ajuns la un asemenea stadiu de desăvârşire, că duhul sfânt se află deja în ei.
Pe oamenii ăştia nimeni şi nimic nu-i mai poate întoarce din puterea şi pacea lor dumnezeiască. Sunt sfinţi deja încă din timpul vieţii.
Poate n-o să ajungem niciodată la gradul lor de sfinţenie şi cu siguranţă că cei mai mulţi dintre noi abia dacă îşi amintesc de Iisus când şi când. Dar măcar să încercăm să facem uneori acel exerciţiu de emoţie empatică de care aminteam la începutul mesajului, să închidem ochii şi să ni-L imaginăm pe Iisus în faţa noastră.
Nu-i aşa că am urni lumea din loc?
Poate n-o vom schimba, e adevărat, dar măcar am putea s-o punem pe gânduri,
Dumnezeu să vă ajute şi să aveţi numai bucurii!
Vă mulţumesc şi HRISTOS A ÎNVIAT!
