La această poruncă oamenii se poticnesc cu adevărat căci a nu minți, pare o mare nevoință, o mare virtute. Astăzi oamenii se mint intre ei într-o veselie și fără prea multe procese de conștiință. Minciuna face parte din noi, o respirăm purși simplu ca pe o necesitate fiziologică. Tatăl minciunii trimfă și se bucură deoarece creștinii se fac călcătorii poruncii a noua din decalog:
„Să nu dai mărturii mincinoase împotriva aproapelui tău!” (Deuteronom, 5, 20).
Să nu te arăți mincinos nici față de tine, nici față de altul. Când te minți pe tine, știi în mod sigur că te minți. Când spui minciuni despre altul, el știe că vorbești în chip mincinios despre el.
Când te lauzi pe tine în fața altora și te trufești, oamenii nu știu, dar tu însuți știi că dai mărturie mincinoasă despre tine. Dacă repeți această mărturie mincinoasă de multe ori, oamenii se vor convinge cu vremea că spui minciuni. Și dacă spui neîncetat o minciună despre tine, toți oamenii vor ști că minți, dar și tu însuți vei începe să crezi în propria minciună și, astfel, minciuna va deveni pentru tine un adevăr. Atunci te vei obișnui cu minciuna, așa cum orbul se obișnuiește cu întunericul.
Câns spui minciuni despre un alt om, el știe că minți și este un martor împotriva ta. Dar și tu știi că minți împotriva lui, și devii astfel, un al doilea martor împotriva ta. Al treilea martor este Dumnezeu
Așadar, de fiecare dată când rostești o mărturie mincinoasă împotriva vecinului, să știi că există trei martori: Dumnezeu, vecinul și tu însuți. Dar să știi de asemenea, că unul dintre acești trei martori te va vădi întregii lumi.
Și iată cum Dumnezeu poate descoperi mărturia mincinoasă împotriva vecinului tău.

Într-un sat trăiau doi vecini: Ilie și Luca. Luca însă îl invidia pe Ilie, deoarece era mai bun și mai gospădar decât el, care era un bețiv și leneș. Chinuit de invidie, Luca s-a dus la tribunal și l-a acuzat pe Ilie că a spus cuvinte blasfemiatore față de rege. Ilie s-a îndretățit cât a putut, până când, la sfârșit, s-a întors către Luca și i-a zis: Dumnezeu să descopere minciuna ta față de mine!
Tribunalul însă l-a băgat pe Ilie în temniță, iar Luca s-a întors la casa lui. Când a ajuns aproape de casă a auzit țipete și tânguiri. Atunci i-a înghețat sângele în vine, pentru că și-a amintit de blestemul lui Ilie. A intrat în casă și a văzut ceva înfricoșător: tatăl lui, vârstnic, căzuse în foc și își arsese ochii și întreaga față. Când a văzut această priveliște, Luca a rămas mut și n-a putut nici să vorbească, nici să se tânguiască. A doua zi dimineață, devreme, s-a dus la tribunal și a declarat că a mințit împotriva lui Ilie. Atunci l-au lăsat liber pe Ilie și l-au condamnat pe Luca pentru mărturie mincinoasă. Astfel, Luca a suferit pedeapsă îndoită pentru păcatul lui: și din partea lui Dumnezeu și din partea oamenilor.

Dar iată cum vecinul poate descoperi mărturia ta mincinoasă. La Nisa, în Franța, trăia un măcelar care se numea Anatolie. Pe acesta l-a plătit un om bogat, dar negustor viclean, să depună mărturie mincinoasă împotriva vecinului său Emil, că l-a văzut când a aruncat petrol și a dat foc casei negustorului. Deci, Anatolie a mers ca martor la tribunal și a jurat, iar Emil a fost condamnat. Când Emil și-a împlinit pedeapsa, a jurat să trăiască doar ca să arate că Anatolie a depus mărturie mincinoasă. El era un om muncitor și în scurtă vreme a câștigat mii de napoleoni. Atunci a hotărât să dea toți banii ca să-l silească pe Anatolie să mărturisească despre sine că a depus mărturie mincinoasă. Mai întăi a găsit oameni care se cunoșteau cu Anatolie, și aceia au pus la cale următoarele lucruri: l-au chemat pe Anatolie, și aceia au pus la cale următoarele lucruri: l-au chemat pe Anatolie într-o seară la cină, l-au îmbătat bine și i-au spus că au nevoie de un martor care să depună mărturie împotriva unui cafegiu la tribunal, cu acuzația că a oferit refugiu unor ucigași. După ce i-au spus tot planul lui Anatolie, i-au pus pe masă miile de napoleoni de aur și l-au întrebat dacă ar putea să găsească o persoană potrivită care să meargă la tribunal.
Când a văzut atâta aur, Anatolie s-a aprins de poftă și a mărturisit degrabă că preia el sarcina să depună mărturie. Atunci acei oameni și-au exprimat, chipurile, îndoiala, dacă poate face acest lucru fără să se teamă și să se piardă cu firea la tribunal.
Anatolie a susținut cu tărie că este capabil să facă așa ceva. Atunci l-au întrebat dacă a mai făcut ceva asemănător și i-a reușit. Fără să se gândească la cursă, Anatolie a mărturisit că a fost plătit în trecut pentru o astfel de situație, când a depus mărturie minicinoasă împotriva lui Emil, și mărturia lui l-a trimis pe Emil în temniță. Când oamenii au auzit acestea, au venit și l-au înștiințat pe Emil, care a doua zi a depus acuzație la tribunal, și Anatolie a fost judecat și osândit la temniță. În acest fel, dreptatea nemitarnică a lui Dumnezeu l-a lovit pe acuzatorul Anatolie și a restabilit cinstea și demnitatea dreptului Emil.

În cele care urmează, veți afla cum însuși martorul mincinos și-a descoperit fărădelegea lui.
În orașul Fiume din Italia erau doi tineri, foarte buni prieteni, Gheorghe și Nicolae, amândoi necăsătoriți. S-a întâmplat însă că amândoi îndrăgeau aceeași fată, copila meșteșugarului sărac Paul Geovanni, care avea șapte fiice necăsătorite. Cea mai mare era Flora și pe ea o iubeau amândoi prietenii.
Gheorghe a fost mai isteț, a cerut mâna Florei și l-a rugat pe prietenul său să-i fie naș. Nicolae s-a umplut de invidie pe prietenul său și s-a hotărât să împidice căsătoria.
Într-o dimineață a început să-l îndemne pe Gheorghe să nu se căsătorească cu Flora, deoarece n-ar fi fată bună și ar fi avut legături cu mai mult bărbați. Gheorghe s-a tulburat și l-a asigurat pe Nicolae că nu se poate să fie așa. Atunci Nicolae i-a spus că el însuși a avut legături cu fata. Gheorghe l-a crezut, s-a dus la casa Florei și a anulat căsătoria. Toată întâmplarea s-a făcut cunoscută în oraș și a întinat numele întregii familii a lui Giovani. Surorile ei au început să râdă de ea și aceea, pentru a se îndreptăți, s-a aruncat în mare și s-a înecat. După un an, Nicolae a mers la biserică în Vinerea Mare, unde l-a auzit pe preot chemându-i pe toți să se împărtășească. Totuși preotul a mai spus: „Să nu se apropie mincinoșii, hoții, martorii mincinoși, cei care l-au invidiat pe aproapele lor, cei care au batjocorit cinstea unei fecioare, pentru că este mai bine să ia în gura lor foc decât Sângele preanevinovat și preasfânt al Domnului nostru Iisus Hristos”.
Auzind aceste cuvinte, Nicolae a început să tremure ca frunza. Imediat după slujbă l-a rugat pe preot să-l spovedească, lucru care s-a și întâmplat. După ce a mărturisit toate, l-a întrebat ce trebuie să facă pentru a scăpa de mustrările de conștiință care-l atacau ca o leoaică înfometată.
Preotul i-a pus înainte diferite soluții, printre care cea dintâi pocăința. Printre altele, i-a spus că dacă se rușinează cu adevărat pentru păcatul lui și nu se teme de pedeapsă, atunci să facă publică crima lui, la ziar.
Întreaga noapte Nicolae n-a închis un ochi, încercând să-și adune tot curajul ca să facă acest lucru. A doua zi a scris toate câte a făcut, iar la sfârșit a încheiat cu următoarele: „Nu vreau să ajung la tribunal, deoarece tribunalul nu mă va osândi la moarte, în timp ce eu merit aceasta. De aceea mă voi pedepsi pe mine însumi cu moartea!”. Și a doua zi s-a spânzurat.

Dumnezeule, Atotdrepte, cât de nefericiți sunt oamenii care nu ascultă de porunca Ta sfântă și nu-și înfrânează cu lanțuri de oțel inima și limba lor păcătoasă!
Dumnezeule, ajută-mă pe mine păcătosul, să nu mai păcătuiesc niciodată față de adevăr!
Luminează-mă cu adevărul Tău, Iisuse, fiul lui Dumnezeu, și mistuie toată minciuna care există în inima mea, așa cum grădinarul arde cuibul răzătoarelor în grădină. Amin.

Prima Lege a lui Dumnezeu – Sfântul Nicolae Velimirovici – Editura Egumeniță 2011