Minunea cea mare se petrece cu omul care reușește să înțeleagă lucrurile așa cum trebui, să vadă de unde îi vin neputințele, de unde poticnirile, de unde lipsa împlinirii, a păcii și liniștii sufletești. Ce mai mare minune este ca omul să-și vadă păcatele, iar o minune și mai mare ca acesta este să știe să și le plângă - acesta este drumul ce duce la mântuire. De-ar învia și morții cineva dar nu-și vede și nu-și plânge păcatele nimic nu i-ar folosi. Dar iată ce ne spune Sfântul Siluan:

Sfântul Siluan socotește că omul pierde harul pentru nevrednicia sa, din pricina greșelilor, păcatelor, patimilor și gândurilor sale rele. Când sufletul pierde harul, spune el, „se gândește: „Trebuie să-L fi supărat pe Domnul”sau: Trebuie că L-am întristat pe Domnul”. „ Atunci când pierd harul, sufletul meu se mâhnește și spune: de ce am pierdut prin neascultarea mea pe Domnul?” Sfântul Siluan spune că harul se pierde mai ales din pricina cugetelor de mândrie și slavă deșartă, de care mărturisește că a fost întinat și care l-au făcut să cunoască chinurile iadului. Harul „se pierde ușor prin mândrie, pentru un singur gând de trufie.
„ Ia aminte la două gânduri și teme-te de ele. Unul care îți spune: Ești un sfânt, și altul care zice: Nu te vei mântui.” „ Dacă păcătuiești printr-un singur gând (...), harul se retrage”, tot așa cum un singur nor poate ascunde lumina soarelui: „Un nor avenit, a ascuns soarele și s-a făcut întuneric. Așa pentru un singur gând de mândrie, sufletul pierde harul”. „O dată,din pricina mândriei mele, a trebuit să îndur ca harul Sfântului Duh să mă părăsească.” „Tu îmi retragi harul Tău pentru că sufletul meu nu rămâne mereu în smerenie”.
„Cunosc un începător care aprimit pe Duhul Sfânt după șase luni de mănăstire; alții l-au primit după zece ani, iar alții au așteptat patruzeci de ani și chiar mai mult înainte de-a cunoaște harul. Dar nimeni n-a putut reține acest har, pentru că nu suntem smeriți”.
Astfel, spune Sfântul Siluan, „dacă judeci pe ceilalți, dacă cârtești și-ți place să faci voia ta, atunci chiar de te-ai ruga mult, sufletul tău va sărăci și vei spune: Domnul m-a uitat.

Dar nu domnul te-a uitat pe tine, tu ai uitat că trebuie să te smerești, și pentru aceasta harul lui Dumnezeu nu sălăsuiește în sufletul tău. El intră cu ușurință intr-un suflet smerit și îi dă pacea și odihna în Dumnezeu.”Dumnezeu a binevoit ca omul să cunoască și pricina venirii harului, și motivul pierderii lui: „ Slavă lui dumnezeu (...) că ne învață să recunoaștem ce face să vină harul și ce ne face să-l pierdem.”

Totuși Siluan nu socotește pierderea harului drept o pedeapsă a lui Dumnezeu.

Fără să stăruiască asupra acestui lucru, el recunoaște aici o anumită pedagogie a lui Dumnezeu, care se retrage pentru ca omul să-L caute încă și mai mult. „Domnul retrage adeseori harul Său de la suflet și prin aceasta povățuiește cu bunătate și înțelepciune sufletul”.

Hristos vrea mai întâi ca omul să învețe smerenia, făcându-i cunoscut faptul că harul este dar al bunătății lui Dumnezeu, care nu poate fi silit prin nimic, și descoperindu-i totodată sărăcia și golul lipsei de har; de asemenea, îi arată că este cu neputințâ să-l redobândească prin propriile sle puteri și-l face să lepede pentru totdeauna orice cuget de mândrie și slavă deșartă, pe care Sfântul Siluan le socotește, așa cum am văzut, pricină de pierdere a harului. Astfel, Siluan spune: „de la Domnul a învățat sufletul meu smerenia”.
Apoi, Domnul vrea ca sufletul „ să-și arate alegerea lui liberă, să dobândească răbdarea și să-și dovedească iubirea și credincioșia față de Dumnezeu, pentru a le face tari și neclintite.
Vrea, în sfârșit, să-l întărească în nădejde. „Când omul este în stare de har, îi este ușor să-L iubească pe Dumnezeu și să se roage zi și noapte”.
Dar omul înțelept știe să îndure și uscăciunea; el nădăjduiește cu tărie în milostivirea lui Dumnezeu, pentru că știe că El nu-i va înșela nădejdea, ci-i va da la vremea cuvenită toate cât sunt de trebuință”.

Sfântul Siluan Athonitul - DUMNEZEU ESTE IUBIRE
Mărturia Sfântului Siluan Athonitul – Jean Claude Larchet
Editura Sophia - București 2003, pag.177-178