După cum spuneam, practicarea acestei mari științe adică de-a ține mintea în iad și a nu deznădăjdui, îl așează pe monah pe calea Domnului, unde îl află pe Hristos ca Împreună-călător. Decoperirea aceasta o face în adâncul inimii care arde de simțirea prezenței Împreună-călătorului, așa cum odinioară se întâmplase cu Luca și Cleopa, pe drumul spre Emaus. Urmând calea pocăinței, monahul devine părtaș Patimilor Mântuitorului și atrage în inima sa harul lui Dumnezeu care îi întregește și îi tămăduiește ființa.
Patimile lumești îl dezbină pe om, însă smerenia micșorării de sine întoarce cu totul inima și mintea spre Dumnezeu, Care, ca un Dumnezeu gelos, nu primește să împartă inima omului cu vrăjmașul.
Mănăstirea este un loc în care se aduce mulțumită și pocăință lui Dumnezeu. Monahismul este răspunsul plin de râvnă al omului la dragostea lui Hristos care se jertfește pentru lume. Iisus Hristos, pentru a-i sfinți pe credincioși cu dumnezeiescul Său sânge, Și-a arătat „mărimea cea preaînaltă”(Ef. 1, 19) a smeritei Sale iubiri și a pătimit „în afara porții” (Evr. 13, 12).
Monahii, la rândul lor, pentru a-I răsplăti cu smerită recunoștință „Stăpânului Care i-a răscumpărat” (2 Petr. 2, 1), ies „în afara taberei” lumii acesteia, luând asupra lor ocara lui Hristos (Evr. 13, 13) și răbdând rușinea sărăciei lor duhovnicești. Nu este vorba despre o „ieșire” în sens spațial, geografic, ci în sens duhovnicesc, ascetic.
Ea îl așează pe monah pe calea Domnului. Este o Cale care imită iubirea de-sine-deșertătoare a lui Hristos. „Suferind crucea și neținând seama de ocară” (Evr. 12, 2), Hristos S-a arătat a fi „înțelepciune, dreptate și sfințire și răscumpărare” (1 Cor. 1, 30). Pe această Cale precumpănește mișcarea smerită de micșorare de sine, care înlătură înclinația plină de mândrie spre îndumnezeirea de sine.
Este vorba, de fapt, despre pogorârea la cele de jos, care îl vindecă pe om de consecințele păcatului strămoșesc.

Merinde pentru monahi - Arhimandrit Zaharia Zaharou