De câte ori nu ne-a culcat la pământ o durere, o suferință? De câte ori n-am ridicat glasul și am zis: De ce Doamne mi-e așa de greu? Însă în toate acestea e important cum rămânem după acest strigăt de durere, cât ne smerim, cât acceptăm, cât primim pe toate ca din mâna lui Dumnezeu, din mâna Aceluia care ne iubește ca nimeni altul. Părintele Simeon Kraiopoulos ne îndeamnă spre binele nostru că pricâtă durere am avea, oricâtă supărare am avea:
Oricăt am suferi, să fim deschiși față de Dumnezeu
În general, toată viața omului este o mare taină, așa cum se arată după cădere, după păcat. Dar în mod special suferința este o mare taină. La slujba de înmormântare și în rugăciunile prntu cei adormiți Îl rugăm pe Dumnezeu să-i odihnească „unde nu este durere, nici întristare nici suspin, ci viață fără de sfârșit”, așa cum spune troparul. Într-adevăr, acolo se odihnește și se ușurează în mod deplin suferindul, cel care pleacă din această lume cu durere. Dar până să meargă acolo, trebuie să simtă strâmtoarea din această lume după felul în care Dumnezeu a rânduit pentru fiecare.

Trebuie, însă, să spunem că nimic altceva nu-l ajută pe om, nu-i zdrobește sufletul, inima, nu-l smerește și nu-l căiește mai mult decât suferința.
Atunci când suferim, cu voie sau fără voie, măcar să valorificăm suferința, să ne-o asumăm, să primim deplin lecția pe care Dumnezeu o îngăduie în iconomia Lui, ca să primim apoi binele care urmează.
Este posibil ca cineva să se nevoiască ani de zile și să nu se folosească din aceasta cât s-ar fi folosit din suferința pe care i-ar fi provocat-o boala și pe care o îndură, mai mult sau mai puțin.
Însă întotdeauna, oricât ar suferi cineva, oricât ar fi de doborât și lovit de această stare – am spune că poate să ajungă până la nebunie – trebuie să fie deschis lui Dumnezeu, pentru că așa cum stau lucrurile, El este Mântuitorul, El cunoaște, ne privește și ne urmărește îndeaprope.

Nu știu dacă am învățat această lecție pe care am spus-o în repetate rânduri. În orice situație, are o mare importanță ca cineva să se gândească imediat că Dumnezeu știe, vede, aude și că prin voia și binecuvântarea Sa, se întâmplă aceste lucruri.
Să avem în vedere acest aspect și desigur să nădăjduim că Dumnezeu ne va ușura în suferință. Dar să luăm aminte și la următoarele: fie că ne ușurăm sau nu, fie că se oprește sau nu suferința, fie că durerea dispare sau nu, Dumnezeu este Dumnezeul nostru și calea spre Acesta trebuie să fie deschisă prin credință și nădejde.

Aici, psalmistul, care trebuie să fie mai ales bolnav, se adresează lui Dumnezeu. Aceasta este cea mai importantă caracteristică a psalmilor: fiecare autor care scrie un psalm – uneori David, alteori altcineva, care este urmașul familiei levite a lui Core – prin urmare fiecare psalmist, fiecare om inspirat de duhul lui Dumnezeu este îndreptat cu fața spre Acesta.
Se poate să ofteze, să se tânguie, să se jeluiască, însă este deschis lui Dumnezeu. Aceasta este trăsătura Sfinților, a oamenilor lui Dumnezeu, a făpturilor care sunt luminate și inspirate de El. Vedem deseori alți oameni care suferă, simt durerea, dar fără nici-o o deschidere față de Dumnezeu, sau deschidearea lor este asemenea celor care nu au nădejde.

Taina Suferinței - Arhm. Simeon Kraiopoulos – Editura Bizantină 2007