Omul poate fi un univers inchis câtă vreme nu este în comuniune cu Creatorul său. Când omul ajunge prin virtute la asemănarea cu Dumnezeu, orizonturile sale se deschid, percepția față de semenul său devine o realitate, o transparență, suferă sau se bucură alături de el în funcție de conjuncturi. Însă omul lipsit de această „străvedere”  - acest dar oferit lui Adam în Rai dar pierdut prin neascultarea de Dumnezeu - nu mai poate cuprinde cu sufletul său, nu mai poate îmbrățișa prin Dumnezeu întreaga creație. O, ce durere cumplită! Ernest Bernea radiografiază frumos pe om, neputința lui dar și faptul că prin transcendență poate ajunge la acele culmi la care visează oricum fără să știe.

Oameni universuri închise.
Aceeași făptură, aceeași esență. Oamenii sunt originar făpturi ale lui Dumnezeu și totuși ei se deosebesc atât de mult. Chiar acela pe care îl socotim asemănător nouă, frate sau prieten, nu ne poate ști până în cele tăinuite cute ale sufletului și nici nu poate înțelege deplin durerea noasră. Omul pe care îl socotești cel mai apropiat nu-ți înțelge graiul tocmai când el rostește focul încercărilor, tocmai atunci când ai mai mare nevoie de ajutor. Tu îi mărturisești că te doboară suferința, iar el te îmbărbătează cu glume ușoare.

Omul pentru om e o mare necunoscută; omul și destinul său aparțin reciproc fără putință de trecere în altă sferă de existență. Cele mai adânci, mai proprii și mai autentice exeperințe interioare rămân pentru alții în întregime și definitiv necunoscute; pe de o parte, că nu pot fi exprimate, iar pe de alta, pentru că cel de lângă noi, chiar fratele bun, nu poate merge în depășirea de sine până la indentificarea cu ființa și destinul altuia.

Neputința de pătrundere în ființa celuilalt, neînțelegerea între om și om face ca fiecare dintre noi să trăiască întocmai ca într-un univers închis. Aci stă un izvor al dramei omenești, un izvor neâncetat de suferință.

Zadarnic așteptăm să cadă o rază de lumină din ochii celor cu care conviețuim, zadarnic așteptăm pentru că fiecare din ei duc poveri fără de număr, închiși în orizontul lor.

O reparație a sorții tragice a omului o aduce dragostea, dragostea care fac necuprinsul cuprins.
Creștinismul e mare și tămăduitor pentru că pune această virtute în centrul lumii și al vieții.
Omul poate învinge pe calea ei drumul aspru și trist al singurătății, poate atinge pajiștile luminii și contemplației, poate culege florile rare ale dumnezeirii deschizând ființei noastre tot ceea ce până acum nu-i era dat să cuprindă.

Omul se naște și trăiește lalolaltă cu semenii săi, dar crește și se mântuie dincolo de obștească viețuire, în transcendență.

Îndemn la simplitate – Ernest Bernea – Editura Vremea București – 2006