Fragilitatea omului.
Omul, odată cu vremea, a simțit cum îi cresc puterile. Știința și tehnica, cele două expresii ale geniului său pământean, l-au făcut să se creadă stăpânul lumii, începutul și sfârșitul lucrurilor, puternicul conducător și modelator al vieții. O certitudine desăvârșită părea că l-a cuprins.

Dar, când s-a crezut mai tare, a căzut pe sufletul său un grăunte de greutate și s-a spart ca un porțelan.

Adesea omul își uită cine este; se socotește Dumnezeu. Cu adevărat el este față a lui Dumnezeu, are putere și lumină, dar are și slăbiciune, întuneric.
Când omul uită aceste lucruri, trece prin grele încercări.

Ființa noastră este uneori atât de esențial lovită, încât ne putem sfărâma. Sunt împrejurări când nu avem nici prețul unei frunze. Fragilitatea ființei noastre este o relitate de care trebuie să ținem seama pentru a putea cultiva frumusețea și birui.

Îndemn la simplitate – Ernest Bernea – Editua Vremea - București - 2006

Am putea concluziona fără să greșim că omul devine fragil atunci când se desparte de Dumnezeu. Omul este creat de Dumnezeu după chipul Său, iar asemănarea i-a oferit-o prin virtute. Această luptă a omului de a ajunge la asemănarea cu Dumnezeu îi crează și puterea de a invinge deoarece prin însăși lupta sa se însoțește cu Dumnezeu. Omul doar în neputință, în boală, în încercări își realizează fragilitatea și atârnarea de Dumnezeu.
Deci omul devine puternic, împăcat, liniștit și fericit doar când ajunge să se ridice la înălțimea de fiu a lui Dumnezeu și de împreună stăpânitor. Cât timp nu lucrează poruncile evanghelice se poziționează ca un uzurpator al stăpânirii lui Dumnezeu.
În pilda cu Zaheu Vameșul vedem că Dumnezeu se coboară chiar spre omul cel mai decăzut, cel mai păcătos cu condiția ca acesta în exercițiul libertății să-și dorească întâlnirea cu El.