Către un tanăr care a intrebat despre ,,rugăciunea minții”
Iubitul meu frate în Hristos, îți doresc să fii bine. Astăzi am intrat în posesia scrisorii tale și îți dau răspuns la toate câte îmi scrii. Informațiile pe care mi le ceri nu cer nici timp și nici osteneală pentru a ți le oferi.
Pentru mine, rugăciunea minții este ca meșteșugul fiecăruia (ca meseria fiecăruia), din moment ce o lucrez de mai bine de treizeci și șase de ani.
Când am venit eu la Sfântul Munte am căutat dintru început pe pustinicii care lucrau rugăciunea. Pe atunci – acum patruzeci de ani – erau mulți care aveau viață înlăuntrul lor. Oameni ai virtuții. Bătrânei plin de zile. Dintre aceștia ne alegeam duhovnicul și pe ei aveam îndrumători.
A lucra rugăciunea minții înseamnă a te sili pe tine însuți să spui continuu rugăciunea cu gura. Fără întrerupere. La început repede; să nu aibă timp mintea să nască gânduri trecătoare. Să ai atenția concentrată numai asupra cuvintelor: ,,Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă”. După mult timp se obișnuiește mintea și o spune de la sine. Și te îndulcești ca și când ai avea miere în gură. Și dorești să o spui mereu (să o tot spui). Dacă o lași, îți pare foarte rău.
Când mintea ajunge să se obișnuiască și să se umple – să o învețe bine – atunci o trimite și în inimă. Pentru că mintea este cea care hrănește sufletul. Lucrarea ei este aceea de a coborî în inimă tot ceea ce vede sau aude, fie bine, fie rău, deoarece în inimă este centul puterii spirituale și trupești a omului, este tronul minții.
Deci, când cel care se roagă își păzește mintea să nu-și imagineze nimic și este atent numai la cerințele rugăciunii, atunci respirând ușor, cu oarecare efort și voință, o coboară în inimă și o ține înlăuntrul și spune cu ritm rugăciunea: ,,Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă”.
La început spune de câteva ori rugăciunea și respiră o dată. După aceea, când mintea se obișnuiește să stea în inimă, spune la fiecare respirație o dată rugăciunea: ,,Doamne Iisuse Hristoase” inspirând, și: ,,miluiește-mă” expirând. Aceasta se face până când harul dumnezeiesc va umbri și va lucra în suflet. După aceasta, totul este contemplație (vedere duhovnicească).
Rugăciunea se spune peste tot; stând jos sau în picioare, culcat sau mergând. ,,Neîncetat rugați-vă, dați mulțumire pentru toate” – spune Apostolul. Nu numai înainte de culcare trebuie să te rogi. Este nevoie de multă strădanie. Când obosești, așază-te. Apoi iarăși ridică-te. Să nu te ia somnul.
Toate acestea se numesc ,,lucrare”. Tu arată lui Dumnezeu voința ta. Apoi totul depinde de Acesta, dacă îți va da sau nu. Dumnezeu este începutul și sfârșitul. Harul Lui lucrează totul. El este puterea mobilizatoare.
Iar cum se întâmplă aceasta, cum lucrează iubirea știi. Trebuie să păzești poruncile.
Când te scoli noaptea și te rogi, când vezi un bolnav și îți este milă de el, când vezi pe văduvă sau pe orfan, pe bătrân și ai milă de ei, ajutându-i, atunci te iubește Dumnezeu. Atunci și tu Îl iubești. Mai întâi acela iubește și îți reașează harul Său. Apoi noi dăruim din ale Sale: ,,ale Tale dintru ale Tale”.
Dacă voiești să-L găsești numai prin rugăciune, să nu scoți nici o răsuflare fără rugăciune. Să fii atent numai să nu primești nici un fel de năluciri. Deoarece Dumnezeu este fără formă de închipuit, fără culoare. Este presus de orice închipuire. Nu putem să-L comparăm cu nimic. Este prezent ca o dulce și abia perceptibilă suflare în cugetele noastre. Starea de reculegere, de pătrundere vine când te gândești la cât de mult L-ai supărat pe Dumnezeu. Care este atât de bun, atât de dulce, atât de milostiv, atât de plin de iubire. Care S-a răstignit și toate le-a îndurat pentru noi. Toate acestea și multe altele câte a suferit Domnul, dacă te gândești la El, îți vor aduce starea de reculegere duhovnicească.
Dacă vei putea să spui rugăciunea neîncetat și cu voce, în două-trei luni o vei deprinde. Și te va umbri harul și te va răcori binefăcător. Numai să poți să o spui cu voce și fără întrerupere. Când o va prelua mintea, atunci vei înceta să o mai spui cu gura. Și iarăși, dacă mintea o lasă, începe de la sine a o spune gura. Toată strădania este necesară atunci când o spui cu gura, până când se va deprinde, la început. Apoi, în toți anii vieții tale, o vei spune cu mintea fără osteneală.
Când ai să vii la Sfântul Munte, după cum spui, să vii să mă vezi. Atunci însă vom vorbi despre alte lucruri. Nu-ți va mai rămâne timp să vorbim despre rugăciune. Rugăciunea ai să o afli atunci când mintea va fi liniștită. Aici, trecând de la o mănăstire la alta mintea îți va fi atrasă de cele ce vei vedea și vei auzi.
Eu sunt sigur că vei afla ,,rugăciunea”. Să nu te îndoiești. Numai să bați direct la ușa milostiviri dumnezeiești și Hristos îți va deschide. Cu neputință să nu-ți deschidă. Iubește-L mult ca să primești mult. În dragostea Lui, multă sau puțină, stă și darul, mult sau puțin.

Marturii din viata monahala – Gheron Iosif – Editura Bizantina Bucuresti 1995