Despre mândrie și smerenie
Iubiți frați și surori! În calea noastră, pe treptele suișului către desăvârșirea duhovnicească, se întâlnește adeseori ceea ce împiedică acest suiș. În primul rând, este vorba de păcatele noastre, și cel fundamental, de care suntem stăpâniți aproape toți, este păcatul înălțării de sine, altfel spus păcatul mândriei.
Acesta este un șarpe foarte viclean, care odată furișat în inimile noastre ni se pare adeseori înger de lumină, și dăm atenție cu plăcere sfaturilor lui viclene, fără să înțelegem că ele ne despart de dragostea dumnezeiască, ne înstrăinează de unirea cu Dumnezeu - și, ca niște oi proaste, suntem vânați de șarpele cel șiret al trufiei și duși la junghiere.
Mândria este un mare păcat. Acest păcat l-a făcut cândva pe îngerul luminat să cadă din înălțimea slavei și l-a prefăcut în dușman al lui Dumnezeu, în drac rău, în satană. Mândria l-a făcut pe satana să cadă din cer și l-a aruncat în prăpastia pierzării. Însă mândria l-a făcut să cadă nu numai pe acest înger, cândva luminat – ea i-a făcut să cadă și pe mulți dintre oamenii bisericii lui Dumnezeu, chiar și pe cei aleși.
Să-l luăm, de pildă, pe Arie, care slujea lui Dumnezeu ca preot al bisericii din Alexandria. El era plin de râvnă, dar și-a îngăduit să se mândrească și a început să gândească despre Hristos altfel decât se cuvenea.
Învățat de diavol, el a început să vadă în Fiul lui Dumnezeu nu Ziditorul, ci o zidire, căzând astel în rătăcire. Oricât au încercat să-l convingă pe Arie atât Alexandru, episcopul de atunci al bisericii Alexandriei, cât și alți binecredincioși episcopi, el nici n-a vrut să îi asculte - și numai că nu a vrut el însuși să îi asculte, ci a și strâns în jurul său numeroși oameni, smintindu-i cu învățătura sa mincinoasă.
Iată, iubiți frați și surori, unde îi poate duce pe oameni mândria! Faptele arată că și numeroși asceți, care trăiau în pustie, care săvârșiseră o mulțime de nevoințe duhovnicești, au căzut în prăpastia pierzării pentru că l-au îngăduit pe șarpele cel viclean – părerea de sine, înălțarea de sine și slava deșartă. Ei s-au amăgit cu propria ,,sfințenie”, și adevărații robi ai lui Dumnezeu au trebuit să se străduiască mult pentru a-i vindeca pe asceții căzuți în mândrie. De multe ori însă leacurile duhovnicești nu au adus nici un folos, pentru că omul, odată căzut în înșelare, vede totul într-o lumină strâmbă. I se pare că este drept și că nu face nimic rău - și dacă cineva încearcă să-i arate unuia ca acesta păcatele lui, trufașul amăgit nu va recunoaște niciodată că el poate păcătui. Nu, ci răspunsul lui este unul singur: el are întotdeauna dreptate, iar vinovați sunt alții, el în nici un caz.
Iată la ce duce, iubiți frați și surori, mândria! În starea de îngâmfare, omul nu va spori niciodată pe calea mântuitoare, pe calea suișului duhovnicesc - și chiar dacă mai înainte a reușit să se ridice poate chiar pe cea mai înaltă treaptă a desăvârșirii duhovnicești, dacă apare trufia nu va reuși să rămână la înălțimea aceea, ci va cădea în așa hal, că îi va fi greu să se mai ridice.
Singurul antidot pentru mândrie este smerenia. Aceasta este cea mai mare virtute, care, fără îndoială, ne ajută pe calea suișului duhovnicesc. Smerenia i-a dus pe mulți la mântuire, și această mare virtute a fost desprinsă de către toți nevoitorii bunei credințe, fiindcă ei înțelegeau bine că fără smerenie nu poți să fii pe placul lui Dumnezeu.
În fața noastră se află marele ascet Arsenie. Când Domnul i-a insuflat să părăsească lumea deșartă (iar Arsenie ocupa o funcție foarte înaltă: era educător al copiilor împăratului), un glas dumnezeiesc i-a zis: „Fugi de oameni, și te vei mântui.”
Arsenie a dat acestor spuse dumnezeiești și s-a retras în pustia Egiptului, la Bătrâni. Când marii asceți au văzut că vine la ei un mirean, au vrut să-l pună la încercare, să vadă dacă e în stare de nevoințele pustinciei, de nevoințele monahismului. Ei l-au încredințat pe Arsenie Cuviosului Ioan Colov, și acest mare ascet a folosit următoarea metodă: când a venit vremea prânzului, toți Bătrânii s-au așezat la masă și au început să guste, pe când Arsenie stătea în picioare într-un colț și se uita. Atunci, Cuviosul Ioan a luat un posmag și l-a aruncat pe podea lui Arsenie. Ce credeți că a făcut acesta? El s-a gândit așa: „Prin virtuțile lor, cei care stau la masă seamănă cu îngerii din ceruri, pe când eu, din pricina păcatelor, seamăn cu un câine și prin urmare, mi se cuvine să mă apropii de posmag și să mănânc așa cum mănâncă dobitoacele.” S-a lăsat în patru labe, a luat cu gura posmagul și a început să-l înfulece ca un câine. Cuviosul Ioan și Bătrânii au început să vorbească între ei: „Acesta este un bărbat cu adevărat smerit, și va săvârși nevoințe mari.” Cuviosul Ioan Colov l-a dus în chilie și l-a învățat viața călugărească. Și, într-adevăr, cu timpul Marele Arsenie s-a umplut de harul Duhului Sfânt.
V-am dat un exemplu din viața pustnicilor. Acum vă voi povesti cum au ajuns la o asemenea înălțime a smereniei duhovnicești oameni trăitori în lume.
Odată, Cuviosul Antonie cel Mare a auzit un glas care i-a zis: „Antonie, n-ai ajuns încă la aceea măsură a desăvârșirii duhovnicești pe care o are o cutare tăbăcăr, care trăiește în Alexandria.”
Atunci, Cuviosul Antonie, care se străduia să-și însușească toate virtuțile, nu numai pe ale pustnicilor, ci pe ale tuturor creștinilor îndeobște, a lăsat pustia și, cu insuflarea lui Dumnezeu, a găsit casa unde trăia tăbăcarul. A intrat în casă, i-a făcut tăbăcarului închinăciune și a zis: „Spune-mi robul lui Dumnezeu, ce nevoințe faci tu aici, trăind în lume? Căci pentru tine am venit, părăsind pustia. Spune-mi, cum săvârșești lucrarea mântuirii tale?”
Omul, smerit, s-a mirat și a răspuns: „Avo, ce nevoințe pot săvârși eu în lume?! Drept îți spun că nu fac aproape nimic bun! De fiecare dată când mă scol dimineața din pat și mă duc la lucru, mă gândesc așa: ,,Doamne, toți în cetatea asta se mântuiesc, căci fac lucrurile dreptății, și numai eu, ca un necredincios, voi pieri. Miluiește-mă, Dumnezeule!” – și așa mă rog Domnului de-a lungul zilei, și când mă culc la fel mă gândesc, că toți se vor învrednici de Împărăția lui Dumnezeu și numai eu voi fi lipsit de această slavă”.
Marele Antonie s-a mirat și, făcându-i închinăciune tăbăcarului, i-a zis: „Cu adevărat, de mulți ani mă nevoiesc în pustie, adaug osteneli peste osteneli, posturi peste posturi, înfrânare peste înfrânare, dar încă n-am ajuns la asemenea stare a duhului cum ai ajuns tu, robule al lui lui Dumnezeu!”
Iată, iubiți frați și surori, un exemplu care arată că și în lume poate omul să placă lui Dumnezeu prin smerita cugetare.
Poate că mulți dintre noi vor gândi: „Ce mare lucru să crezi că toți sunt buni și doar tu ești rău?” Într-adevăr, este ușor să spui în gând asemenea cuvinte, nu e nevoie pentru asta de nevoințe deosebite – dar uite că ajunge la adevărata cunoaștere de sine, ca inima să își dea seama că se află în robia păcatului, este deja mare lucru. Iar de vreme ce simțim că suntem oameni păcătoși, oare mai putem osândi pe cineva, putem face supărare cuiva, sau cum ne putem sfădi și cu atât mai mult mânia?.. bineînțeles că nu, iubiți frați și surori, și tocmai în aceasta constă măreția smereniei.
Dacă ne vom da seama de acest lucru, dacă ne vom strădui să respingem mândria, credeți-mă că o reușim neîndoielnic pe calea mântuitoare.
Așadar să statornicim în inima noastră, cu ajuorul lui Dumnezeu, virtute după virtute, și, urcând pe treptele desăvârșirii duhovnicești, să ajungem Sus, la viața veșnică în Hristos Iisus Domnul nostru, Căruia, dimpreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, se cuvinea cinstea și slava în veci vecilor. Amin.

Cum să biruim mândria - Editura Sofia – 2010