de Epifanie Teodoropulos | Vizionări: 4487
Cât de importantă este iertarea în viața omului, cât de importantă este ea pentru bunaviețuire a întregii omeniri? Dacă ar fi ca oamenii să aibă minimul dispoziției de iertare cu siguranță că fața acestei lumi ar arăta cu totul altfel. Biserica - ca loborator al învierii și ca antecameră a vieții veșnice - având învățătura lui Hristos ne învață ce este iertarea ca mijloc de mântuire. Părintele Epifanie ne dă câteva pilde din propria sa viață:
Un monah oarecare a coborât de la Sihăstria la dentist, în Paros. După puțin au venit acolo și alți bolnavi. Unul dintre ei era dintr-un sat îndepărtat, care de ar fi întârziat, ar fi pierdut și ultimul autobuz pentru întoarcere. Atunci monahul îi dă lui rândul său, ca să apuce să se întoarcă, dar pentru asta chiar monahul a pierdut ultima cursă pentru a se întoarce la mănăstire.
A început, deci să urce de la drumul principal până la mănăstire pe jos. Starețul în aceea vreme a pornit spre Atena cu câțiva din fiii lui duhovnicești. Când au întâlnit pe monah, l-a mustrat deoarece a întârziat atât de mult. Și, înainte de a apuca acela să se îndreptățească, a dat poruncă șoferului să pornească.
Un cleric dintre cei care călătoreau cu starețul, și care știa totul din înștiințarea telefonică a monahului, a explicat Starețului care e realitatea. Atunci și-a schimbat îndată înfățișarea și, cu simțământul că a nedreptățit pe monah, a completat:
- Aa, deci, așa e! Și eu l-am nedreptățit! Când vom ajunge la Atena, să-mi aduceți aminte să-i telefonez și să-i cer iertare. Ia aminte, să nu uiți!
-Nu, părinte! Cum să-i ceri iertare? A spus unul din mașină. Deja părintele X a și uitat.
- Nu, fiule!
-Nu mă costă nimic să cer iertare, când sunt vinovat. Și într-adevăr, abia ajuns la Atena, după ce s-a închinat, și înainte ca să-i aducă aminte cineva, a telefonat la mănăstire și a cerut iertare de la ucenicul său.
I-am cerut odată să ne explice stihul „Mai întâi mergi și te împacă cu cei ce te-au mâhnit” din stihurile de la începutul rugăciunilor Sfintei Împărtășanii, care, logic, se pare că cer împăcarea cu cei ce noi i-am mâhnit și nu cu cei ce ne-au măhnit pe noi. El însă voind să ne învețe foloasele din punerea în lucrare a stihului de mai sus, ne-a povestit întâmplarea de mai sus:
- Odată liturghisem la Sfinții Trei Ierarhi și printre cei din biserică era și cutare (teolog, fiu al său duhovnicesc și cântăreț desăvârșit). Cum era firesc s-a urcat la strana și împreună cu el și cântăreții permanenți ai bisericii, niște bătrânei evlavioși și neiubitori de argint, care, deși nu știau să cînte prea bine, totuși nu i-au dat aproape nimic să cânte. Eu, fiind în altar, m-am tulburat de purtarea lor. Am ajuns până la chinonic. Cum să mă împărtășesc tulburat? Ca să pun în practica deci, pe: „Mergi și te împacă cu cei ce te-au măhnit” și ca să mustru indirect pe cântăreții bisericii, am chemat în altar pe protopsalt, înainte de a mă împărtăși, și i-am cerut iertare pentru tulburarea și neliniștea ce am simțit-o din pricina „nemolistivirii” lui.
Așadar, deci, și eu m-am împărtășit fără tulburare și el și-a cunoscut greșeala sa și și-a cerut, la rândul său, iertare.
Crâmpeie de viață. Din viața și învățătura părintelui Epifanie Teodoropulos – Ed. Evanghelismos