Mare nevoie avem să învățăm cum să intrăm în comuniune cu Dumnezeu prin rugăciune, să învățăm să convorbim real, viu și autentic cu El astfel încât să putem dobândi credința și încrederea desăvârșită. Sfântul Teofan Zăvorâtul răspunde unor astfel de întrebări printr-o scrisoare:
Despre rugăciune. Despre dobândirea rugăciunii neîmprăștiate. Rugăciunea adevărată este înălțare a minții și a inimii către Dumnezeu.
„Nu mă descurc deloc cu rugăciunea; toate gândurile se împrăștie. Cineva m-a sfătuit să învăț rugăciunile pe dinafară, asigurându-mă că atunci când voi începe să le spun pe dinafară gândurile se vor împrăștia mai puțin. Le-am învățat și le spun pe dinafară, dar împrăștierea nu se împuținează; nu apuc nici două vorbe să spun, că gândul fuge departe de rugăciune; tot timpul trebuie să mă silesc să mă întorc. Ce mult aș vrea să învăț să fiu neîmpărștiată la rugăciune!”
Rugăciunea neîmprăștiată este un dar de la Dumnezeu, care este dat celor ce caută cu osârdie. Așadar, căutați, și veți găsi. Dumneavoastră cred că știți regula Sfântului Macarie cel Mare: dacă vrei să dobândești o virtute, silește-te spre ea, exersează-te cu silință în lucrarea ei, și Domnul, văzând osteneala ta și osârdia cu care cauți virtutea aceea, ți-o va da, o va altoi în inima ta, așa încât îți va va fi ca un simțământ firesc, ca o dispoziție firească a sufletului.
Aceeași lege este valabilă și pentru dobândirea rugăciunii fără împrăștiere. Să întrebuințați fără lenevire orice osteneală de care sunteți în stare pentru a vă ruga, și Domnul vă va da în cele din urmă rugăciunea neîmprăștiată. Mergeți la biserică. Aceasta dezvoltă cel mai bine duhul de rugăciune.
Acasă să vă rugați după cartea de rugăciuni ori pe dinafară, citiți rugăciuni de-a gata sau alcătuiți unele proprii potrivit stării duhului dumneavoastră; și când stați. și când ședeți, și când mergeți, și când lucrați, să repetați o rugăciune ori un stih din psalmi, dar totdeauna cu osârdie cu dor de rugăciune cu frică de Dumnezeu și cu inimă înfrântă, fără nici o indulgență față de împrăștierea gândurilor, și repetați continuând fără moleșeală și fără să vă lăsați, până când va veni rugăciunea adevărată, care iese din inimă – darul lui Dumnezeu.
Învățarea pe dinafară a rugăciunilor este una dintre metodele nevoinței rugăciunii. Dumneavoastră vi s-a părut că îndată ce veți învăța rugăciunile și veți începe să le spuneți pe dinafară rugăciunea va începe să se verse din inimă. Acum vedeți că o asemenea așteptare nu se îndreptățește – dar nu învățarea și rostirea rugăciunilor pe dinafară sunt vinovate, ci metodele care sunt întrebuințate în ele, metode care depind de cel ce învață și citește pe dinafară.
Trebuie să învățăm rugăciunile nu atât pe dinafară, cât cu mintea și cu inima.
Trebuie să intrați în duhul rugăciunii, să sorbiți gândurile pe care ea vi le dă, să vi le însușiți și să vă pătrundeți de ele, așa încât când veți începe să spuneți rugăciunea învățată pe dinafară gândul și simțirea s-o ia înainte, iar cuvintele rugăciunii să meargă în urma lor.
După cum vedeți, și aici este nevoie de atenție încordată și de o anumită presiune asupra inimii pentru a scoate din ea simțămintele de care este nevoie - și atunci cuvintele rugăciunii vor fi un mijloc puternic spre educarea duhului de rugăciune. Rugăciunea învățată pe dinafară este deja, într-un fel lăuntrică. Ea grăbește sau apropie trecerea la rugăciunea în inimă și din inimă. Încercați, spunând rugăciunile pe dinafară, să îndreptați rostirea lor cu gândul înlăuntrul inimii, ca într-un vas gol. Dacă veți reuși să faceți asta veți avea mai mult spor în a vă deprinde să nu vă împrăștiați.
Și aceasta este însă tot o metodă care ajută în dobândirea rugăciunii adevărate, nu rugăciunea însăși, care este înălțarea minții și a inimii Către Dumnezeu.
Înainte de a începe să ne rugăm trebuie întotdeauna să ne pregătim mintea și inima pentru rugăciune, pornindu-le spre evlavioasa frică de Dumnezeu și spre frângera inimii.
Sfântul Vasile cel Mare sfătuiește să începem orice rugăciune prin aducerea aminte de marile binefaceri dumnezeiești și prin mulțumirea pentru ele: la aceasta să adăugăm aducerea aminte de păcate, prin care L-am jignit pe binefăcător, frângerea inimii pentru ele, și abia apoi să înălțăm către Dumnezeu cereri pentru nevoile vieții exterioare sau lăuntrice, ținând minte că trebuie să îndreptăm totul spre slava lui Dumnezeu. Eu cred că dacă vă veți pregăti așa pentru fiecare rugăciune ea va avea loc cu mai puțină fugă a gândurilor.
Iarăși zic însă: și aceasta este o osteneală a rugăciunii, nu rugăciunea în sine, adevărată, care vine din nimă. Pe aceasta din urmă s-o căutați, către aceasta să năzuiți, pe aceasta să răvniți a o dobândi – dar să țineți minte că fără osteneală îndelungată, neîntreruptă, plictisitoare și dureroasă nu veți primi nimic.
În Filocalie se scrie despre un bătrân că doi ani s-a zbătut căutând rugăciunea aceasta, și cu chiu, cu vai s-a aprins – dar îndată ce s-a aprins a început să ardă fără încetare. Atunci s-a sfârșit și cu împrăștierea gândurilor. Mergeți și dumneavoastră pe această cale, și veți ajunge la bun sfârșit.

Despre felurite probleme de credință și viață – Sfântul Teofan Zăvorâtul