De curând am vorbit despre câteva căi scurte de mântuire și printre altele m-am referit și la suferință. Nu există nici un om în această lume care n-a suferit, care nu va suferi, care nu va trăi un fel de suferință fie trupească, fie sufletească. Toți suferim. Mi-am amintit despre o întâmplare. Mă aflam într-o tovărășie pe Sfântul Munte și ajunsesem pe înfricoșătoarele locuri de nevoință ale Karuliilor. Aceste locuri sunt pustiul cel mai aspru al Sfântului Munte. Acolo, printe alții, se nevoia și un monah sârb pe care l-am vizitat. Ne-a primit cu multă bucurie, așa cum fac de obicei toți călugării de la Sfântul Munte, și când l-am rugat să ne spună spre folosul nostru sufletesc, a adus vorba despre suferința lui. Ne-a spus că într-un timp suferea foarte mult și se ruga pe măsură. După ce a îndurat mult, a răbdat și iarăși a răbdat, ca și cum Dumnezeu n-ar fi auzit rugăciunea lui, în cele din urmă, la un moment dat, a luat ulei din candela lui Hristos și a pus pe locul care-l durea și suferința a încetat. După ce durerea l-a părăsit și s-a simțit sănătos, a înțeles atunci cât de bine a făcut sufletului său acea pătimire. Este adevărat că în ceasul în care cineva suferă, nu înțelege aceasta. Când însă suferința trece, abia atunci vede cât bine i-a adus. Așadar, abia după ce suferința a trecut, ascetul a înțeles cât de bine îi făcuse. De aceea, așa cum ne-a aspus, a început apoi, să-L roage pe Hristos să-i dea și altă suferință și vorbind grecește, cu accentul lui sârbesc, zicea: ,,Dă-mi și altă suferință, dă-mi și altă suferință !” Chiar dacă suferința era cumplită, era mare, de nesuportat, făcuse mult bine sufletului său și de aceea o cerea. Ne-a spus clar: ,,Oricât te-ai ruga, nu te folosești de rugăciune, cât te folosești de suferință!”

Taina Suferinței – Arh. Simeon Kraiopoulos – Editura Bizantină 2007