Uneori ne temem mai mult decât trebuie de fortele care adesea ne îspitesc și ne încearcă viața duhovnicească. Sfântul Teofan Zăvorâtul ne aduce înainte modul prin care putem deveni de nebiruit de „acest leu ce caută racnind să înghită” pe orice creștin nevoitor:
„După cum Moise a înălțat șarpele în pustie, așa trebuie să fie înălțat Fiul Omului, ca tot cel ce crede în el să nu piară, ci să aibă  viața veșnică.
Credința în Fiul lui Dumnezeu, Care cu trupul S-a răstignit pentru noi, este puterea lui Dumnezeu spre mântuire, izvorul viu al năzuințelor și stărilor duhovnicești dătătoare de viață, receptacolul harului atotcuprinzător al Sfântului Duh, care rămâne pururea în inimă, și al cercetărilor tainice care sunt trimise de sus la bună vreme, în ceasul nevoii.
Credința cuprinde convingerile ce atrag bunăvoirea lui Dumnezeu și puterea de sus. Acestea două împreună aduc stăpânirea vieții veșnice.
Câtă vreme această viață este păstrată în întregime, creștinul e de nebiruit, fiindcă, lipindu-se de Domnul, este un singur duh cu El; iar pe Domnul nimic nu Îl poate birui.
Dar atunci, de ce cad creștinii? Din pricina slăbirii credinței. Slăbesc convingerile creștinești, slăbește și energia duhovnicească. Pe măsură ce are loc această slăbire, harul este silit să părăsească inima, iar imboldurile rele înalță capul.
Când apare prilejul, omul înclină spre acestea din urmă, și gata căderea.
Priveghează și păzește credința în întreaga ei întocmire și n-ai să cazi!
De aceea zice Sfântul Ioan că cel născut din Dumnezeu nu păcătuiește.

Sfântul Teofan Zăvorâtul
Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an – Editura Sophia, Bucuresti 1999
Colecția Părinți Ruși (Gal.6, 11-18; In.3, 13-17)