Cu siguranță că fiecare om al lumii acesteia caută instinctiv un echilbru sufletesc, trupesc și moral și tânjește după el atunci când simte că nu-l are. Omul credincios este de „invidiat” deoarece viața lui, faptele lui și tot ce-l înconjoară poartă aura certitudinii, a echilibrului, a stabilității și păcii.
Nu este nici-o definiție mai frumoasă, mai cuprinzătoare și mai profundă ca aceasta a filosofului creștin Ernest Bernea în cartea sa „Îndemn la Simplitate”  despre:
Credință și certitudine
Pe om îl caracterizează întrebarea; ea l-a dus la reflexiune. Permanenta întrebare l-a mânat înainte și l-a făcut mai om. Niciodată mulțumit cu ceea ce știe și posedă, întodeauna căutător în necunoscut, el a căzut adesea în stări de neliniște; omul a trecut prin crize.
Dacă întrebarea și căutarea continuă îi sunt caracteristice, nu mai puțin îi aparține certitudinea.
A fi permanent în criză înseamnă a te irosi, a coborî panta vieții.
Criza e bună numai dacă aduce după sine o cucerire nouă, o luminare a ființei morale.
Omul nu poate fi om rămânând ca o corabie fără cârmă, plutire fără țel și fără sens în apele nelinișite ale lumii.
Omul aleargă pentru a câștiga certitudinea; în certitudine crește ca o floare scăldată în soare; se armonizează, capătă sevă și plinitate.
Certitudinea aparține firii omului; ea înseamnă echilibru și liniște, înseamnă putere.
Există certitudini intelectuale și o singură certitudine morală. Ea se definește prin obiectul ei și prin condițiile pe care le cere.
ADEVĂRATA CERTITUDINE A OMULUI ESTE LEGĂTURA CU DUMNEZEU.
Credința în Dumnezeu este certitudinea prin excelență, certitudinea desăvârșită. În ea omul nu se mai clatină, nu se mai supune întâmplărilor; este stăpân pe sine.
Credința este o experiență interioară, adică o experiență trăită direct ca o lumină, nu gândită și nici închipuită:
Credința în Dumnezeu este o mare experiență a omului; cea mai mare.
Ea cere toată ființa și toată energia noastră spirituală; ea cere dilatarea la maximum a ființei noastre interioare.
Credința nu înseamnă subiectivism și nici lipsă de mărturii.
Credința nu înseamnă proprie înșelare acolo unde mintea nu poate ajunge.
Credința este o stare morală în care cunoașterea vine din situarea omului în realitatea concretă, în viață, în așa fel încât nimic nu se interpune.
Credința este cunoaștere pe calea trăirii directe a unui fapt, a unei realități.
Credința este un act liber pentru că este un act de trăire, de viață; ea apare ca o consecință firească a naturii morale.
Credința dă stabilitate și sens vieții lăuntrice.
Omul credincios stă în preajma valorilor permanente; este bun și bogat.
Omul credincios se aseamănă copiilor; râde cu lacrimile pe obraz.
Încercare, luptă și bucurie.

Îndemn la simplitate – Ernest Bernea – Editura Vremea Bucuresti – 2006