Spun Sfinții Părinți că omenirea se împarte în două categorii, unii care doresc mântuirea și alții ca nu și-o doresc. Ați dori mântuirea sincer este un act de conștientizare, un act de seriozitate si sinceritate. Ați dori mântuirea și a lupta pentru a o dobândi este cel mai nobil lucru pe care-l poate face cineva în viața lui. Deasemenea dorința mântuirii nu este suficientă dacă nu este însoțită și de actul purcederii la luptă. Adeseori ne dorim anumite lucruri, uneori chiar foarte înalte dar nu regăsim în interiorul nostru puterea de a pune început bun. Părintele Simeon Kraiopulos ne vorbește despre conșteintizarea mântuirii dar și despre finalitatea și scopul acestei nevoințe:
Spuneam că în cazul Sfinților toate sunt conștiente, nu există subconștient și inconștient. Înainte de cădere omul era simplu. Toate cele din sufletul lui erau ,,goale și descoperite” înaintea lui Dumnezeu și înaintea conștiinței lui. Nu exista nimic în stare subconștientă sau inconștientă. La această stare ajung Sfinții. Ei aparțin în întregime lui Dumnezeu.
În cartea Teologia Mistică a Bisericii Ortodoxe Răsăritene, Lossky afirmă: ,,Faptul mântuirii este un fapt conștient. Nu este un fapt magic.  În mod  conștient omul Îl alege pe Dumnezeu, în mod conștient crede în Dumnezeu, în mod conștient se încredințează pe sine lui Dumnezeu și începe nevoința”. Nimic nu se face în ascuns, sau în somn, sau magic.
Omul vede toată mizeria ființei sale, vede toate păcatele sale. Cel care nu îndrăznește să le vadă, cel căruia îi este teamă se va chinui o viață și nu va reuși nimic. Însă cel care este smerit și are buna intenție de a se privi pe sine și nu-i va fi teamă, și nu se va îngrozi acela va vedea toată zădărnicia din el. Omul trebuie să vadă păcătoșenia lui, să vadă zădărnicia din el. Omul trebuie să vadă păcătoșenia lui, să vadă zădărnicia, să vadă răul. Numai așa se poate smeri.
Ce se întâmplă astăzi? Zice omul: ,,Nu am nimic rău în mine, nu simt nimic!” Cum se întâmplă aceasta?
Păi, aleargă de colo-colo și nu se afundă în sufletul lui să-și vadă păcatele, să vadă abisul dinlăuntru, să vadă toată mizeria pe care o are în el? Orice cuvânt am folosi pentru a descrie acestea, va fi foarte blând față de cum arată realitatea în fapt. Poate că omul nici nu are dispoziția să vadă acestea. Dar când Dumnezeu vrea să i le arate în vreun fel, omul o ia la fugă.
Acesta este motivul pentru care omul nu stă de vorbă cu sine însuși și tot de aceea nu se poate ruga. 
Pentru că atunci când se roagă iese la suprafață sinele său și-l macină. Dar, nu vă fie frică!  Stăruiți!
Este greu de suportat. Este greu în sensul că lucrurile sunt înfricoșătoare, dar și în sensul că nu vrem să vedem că sinele nostru este cel care se descoperă. O luăm la fugă și trăim în continuare în afara realității, în afara sinelui nostru. Ne preocupăm de orice altceva, tocmai pentru a nu înfrunta și a nu vedea această realitate.

Simeon Kraiopolous  - SUFLETUL MEU, TEMNIȚA MEA – Editura Bizantină – 2009