Părintele Simeon Kraiopoulos ne spune insistent că Dumnezeu nu se dezice de noi, că ne iubește în toate împrejurările, că este gata în toată clipa să ne ofere Împărăția Sa - numai să vrem și noi! Avem nevoie să cădem la Dumnezeu și să vorbim cu El așa cum adesea vorbim cu cei mai apropiați ai noștri și să-I punem la picioare întreg sufletul și trupul nostru astfel încât să ni se deschidă ochii cei lăuntrici. Suferința este o taină care ne învață:
Ce trebuie să facem ca să intrăm vii în Împărăția lui Dumnezeu?
Așadar, indiferent de voința noastră, vom răbda feluritele necazuri și strâmtori, am spus aceasta și o voi repeta și altădată. Ele nu vin întâmplător, însă eu am părerea smerită că cine dă dovadă de curaj – nu doar să nu se lase doborât de durere, ci să și simtă că Domnul Se milostivește față de el și să audă glasul Lui, care-i ajunge până în străfundurile ființei și îi zice: „Nu plânge, eu sunt aici!” – simte o înnoire înlăuntrul lui.
Credința acesta este un adevăr probat și oricât ar părea de paradoxal, câteodată, o asemenea înnoire este mai presus decât învierea unui copil, care este în coșciug și care se ridică și se întoarce la casa sa.
Da, pentru că aici este vorba despre învierea sufletului. Desigur, sufletul nostru a înviat o dată când ne-am botezat și, acolo în cristelniță, am murit cu Hristos și am înviat împreună cu El.
Dar pentru ca să ajungă cineva la sfârșit și să se pregătească pe deplin ca să intre în împărăția lui Dumnezeu, trebuie să învieze de mai multe ori: la început puțin, apoi puțin mai mult și apoi cu mult mai mult. Așa cum înaintarea sufletului spre desăvârșire nu are sfârșit, la fel și unirea lui cu Dumnezeu este nesfârșită.
Sufletul simte apariția lui Dumnezeu și, treptat, trăiește iubirea lui Dumnezeu nesfârșită, iubește și este iubit și în lumea aceasta și în cealaltă. Astfel, și învierea sufletului este nesfârșită, pentru că atunci când păcatul ne-a omorât și suntem ca și morți, Domnul trebuie să intervină continuu; El Care este Domn al vieții și al morții, ne va învia.
Omul simte concret, aș zice, o înnoire în sufletul lui, mâine puțin, poimâine mai mult. La început se întâmplă la intervale mari, dar apoi poate să se întâmple în toată vremea. Omul simte tot mai mult învierea sufletului, trezirea acestuia, iese din mortificarea răului pe care păcatul porovoacă în jurul și înlăuntrul lui.
V-aș ruga ca în ziua de astăzi, această pericopă evanghelică, aceste puține cuvinte pe care le-am spus să fie un pretext să ne ajutăm să înțelegem acest aspect sensibil: faptul că Dumnezeu ne iubește în toate împrejurările, se milostivește de noi și ne oferă ceea ce voiește și, Dumnezeu fiind, poate să o facă în mod special în împrejurările în care socotim că nu greșim, când ne întrebăm:
„Cu ce am greșit, de ce ne-a venit acest rău?”
Mai ales în aceste împrejurări Domnul se milostivește de noi, se apropie și ne adresează cuvântul: „Nu plânge, pentru binele tău este aceasta!” și, o, minune, ne înviază!
Vă urez să înviem în sensul adevărat, la timp, îndeajuns, ca să intrăm vii în Împărăția lui Dumnezeu.

Domnul a venit în lume ca om fără de păcat,
dar în toate asemenea oamenilor.
A venit să Se facă părtaș și pătimirilor noastre,
Suferințelor noastre, strâmtorărilor noastre.

Taina Suferinței – Arhim. Simeon Kraiopoulos – Editura Bizantină – București 2007