Nu știu dacă am putea îndrăzni a spune că Dumnezeu și-a pus Sieși o poruncă pe care s-o împlinească și anume să respecte libertatea omului. În cadrul acestei libertăți însă,  are și El dreptul să-și exercite libertatea de a sta alături de om sau ceva mai departe. Părintele Sofronie Saharov ne dă câteva repere:
Pentru libertatea duhovnicească
Zidiți sântem de Dumnezeu „după chipul Său” pentru viața „după asemănarea Sa”, adică pentru îndumnezeirea noastră finală: împărtășirea Vieții Dumnezeiești în toată plinitatea sa. Legăturile între Dumnezeu și om sânt întemeiate pe principiul libertății: în definirile noastre de sine, cele de pe urmă înaintea lui Dumnezeu – noi sântem persoane de-sine-stăpânitoare.
Când, în libertatea noastră, înclinăm spre păcat, atunci rupem cu El legătura dragostei și ne îndepărtăm de El.
Putința de a ne defini negativ față de de Tatăl cel Ceresc alcătuiește aspectul tragic al libertății. Însă această fatală stăpânire-de-sine este totuși condiția de neocolit pentru ca persoana făcută să se poarte înălța spre a primi Viața Dumnezeiască.
Da, noi sântem liberi, însă nu în acea măsură absolut în care este liber Însuși Dumnezeu:
El în toate își definește Propria Ființă. Noi însă, făpturi dintru „nimic” nu avem ființă în sinele nostru: nu putem zidi vreo ființă oarecare pe care am dori să o facem după înțelegerea noastră sau după a noastră nebunie. În față ne stă faptul Întâi Ființe-de-sine a lui Dumnezeu, în afara Căreia nimic de-sine-fiind nu există.
IATA ALEGEREA CE NE STĂ ÎNAINTE:
sau înfierea noastră de către Dumnezeu și Tatăl nostru, sau depărtarea de la El în întunericul neființei – CALE DE MIJLOC NU ESTE.
Creștinul este chemat la îndrăznirea de a crede că noi putem ajunge la stăpânirea Ființării Dumnezeiești. Ea nu ne aparține, căci sântem făptură; noi nu dispunem de puteri spre a zidi această ființare; ea poate a ni se da ca un curat dar al iubirii Tatălui.

Vom vedea pe Dumnezeu precum este – Arh. Sofronie – Editura Sofia Bucuresti – 2005