Epistola Intâi către Corinteni a Sf. Apostol Pavel, Cap.1, v 17-31.
17. Caci Hristos nu m-a trimis ca sa botez, ci sa binevestesc, dar nu cu intelepciunea cuvantului, ca sa nu ramana zadarnica crucea lui Hristos.
18. Caci cuvantul Crucii, pentru cei ce pier, este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mantuim, este puterea lui Dumnezeu.
19. Caci scris este: “Pierde-voi intelepciunea inteleptilor si stiinta celor invatati voi nimici-o”.
20. Unde este inteleptul? Unde e carturarul? Unde e cercetatorul acestui veac? Au n-a dovedit Dumnezeu nebuna intelepciunea lumii acesteia?
21. Caci de vreme ce intru intelepciunea lui Dumnezeu lumea n-a cunoscut prin intelepciune pe Dumnezeu, a binevoit Dumnezeu sa mantuiasca pe cei ce cred prin nebunia propovaduirii.
22. Fiindca si iudeii cer semne, iar elinii cauta intelepciune,
23. Insa noi propovaduim pe Hristos cel rastignit: pentru iudei, sminteala; pentru neamuri, nebunie.
24. Dar pentru cei chemati, si iudei si elini: pe Hristos, puterea lui Dumnezeu si intelepciunea lui Dumnezeu.
25. Pentru ca fapta lui Dumnezeu, socotita de catre oameni nebunie, este mai inteleapta decat intelepciunea lor si ceea ce se pare ca slabiciune a lui Dumnezeu, mai puternica decat taria oamenilor.
26. Caci, priviti chemarea voastra, fratilor, ca nu multi sunt intelepti dupa trup, nu multi sunt puternici, nu multi sunt de bun neam;
27. Ci Dumnezeu Si-a ales pe cele nebune ale lumii, ca sa rusineze pe cei intelepti; Dumnezeu Si-a ales pe cele slabe ale lumii, ca sa le rusineze pe cele tari;
28. Dumnezeu Si-a ales pe cele de neam jos ale lumii, pe cele nebagate in seama, pe cele ce nu sunt, ca sa nimiceasca pe cele ce sunt,
29. Ca nici un trup sa nu se laude inaintea lui Dumnezeu.
30. Din El, dar, sunteti voi in Hristos Iisus, Care pentru noi S-a facut intelepciune de la Dumnezeu si dreptate si sfintire si rascumparare,
31. Pentru ca, dupa cum este scris: “Cel ce se lauda in Domnul sa se laude”.

Iată mai jos viața unui Iov al vremurilor de pe urmă când nimeni nu mai credea că poate exista așa ceva. Iată că în viața acestui „olog” se întrevede mântuirea și fericirea Raiului. Deși „olog” în trup, incredibil aun mare atlet al lui Hristos, un bărbat a cărui bărbîție va dăinui în veșnicie. Dar să parcurgem cu pioșenie povestea vieții acestui sfânt și să privim noblețea sufletului său în aceste vremuri atât de tulburi și să vedem cum Domnul prin cele părute slabe ale lumii întrevedem pe unul din marii bărbați ai Rusiei de atunci:

Exista oameni a caror soarta, chiar din primele clipe de viata, trece dincolo de puterea de intelegere a unui muritor de rand. Inca din momentul nasterii par a purta pecetea unui destin calauzit de un har nepretuit: cel al credintei. Viata li se asterne lin si clar, fara sovaiala, fara ezitari. Ei merg inainte, catre lumina, fara sa se abata din drum.
Un asemenea om s-a nascut, in urma cu mai bine de 150 de ani, intr-un sat din vestul Rusiei, in regiunea Samara. Viata lui Grigorii Juravlev pare o intruchipare perfecta a expresiei “puterea lui Dumnezeu in cei neputinciosi se desavarseste”. Caci nefericitul copil, desi nascut cu o malformatie cumplita, a fost unul din cei mai fericiti oameni de pe pamant.
i poate nu gresim daca afirmam ca Grigorii Juravlev a trait asa cum este de datoria oricarui crestin sa o faca. El a trait pentru a implini darurile prin care Creatorul vorbeste in alcatuirea fiecarui om: a trait in bunatate, in dreptate, in adevar si in credinta. Tocmai pentru ca soarta lui sa nu fie uitata, el a fost harazit cu un talent ce nu este dat tuturor: acela de a picta. El a slefuit pana la perfectiune acest talent si l-a inapoiat Creatorului.

Predictiile unui preot de tara!
Grigorii s-a nascut fara maini si picioare, in anul 1858, in satul Utevka. In vremea aceea mai existau oameni care inca traiau cu frica lui Dumnezeu si nu ucideau copiii care se nasteau schiloditi, asa cum se intampla uneori.
In izba din barne de lemn, mama lui Grigorii si-a plans durerea si s-a rugat pentru pruncul atat de chinuit pe care il adusese pe lume. Unchiul Ioachim a sfatuit-o sa dea copilul tiganilor:
“Ce copil este asta, fara maini, fara picioare, doar gura are! Nu are loc in lumea asta. Doar tiganii, la iarmaroc, pot scoate ceva bani cu el! Ii va fi mai bine acolo.” Dar mama lui Grigorii nu a putut savarsi un asemenea pacat.

“Trebuie sa aiba o familie. Domnul nu ne va abandona!”.

Preotul satului a botezat copilul dupa toate randuielile si le-a spus parintilor cu blandete:
“Domnul s-a uitat la robul sau si lumina a pogorat in sufletul acestui copil. Gura nu ne este data doar pentru a manca, ci cu ea se pot savarsi multe lucruri minunate.
Desi pare neajutorat acum, cu aceasta gura, el va va hrani pe toti!”.
“Aceasta icoana a fost pictata in intregime cu dintii”
Timpul a trecut si Grisa, in ciuda handicapului sau, a crescut vesel si plin de viata.
Din suferintele lui fizice i s-au nascut in inima cele mai duioase sentimente, iar in ratiunea lui au incoltit cele mai ascutite ganduri. Mintea lui aparent imatura a patruns in esenta lucrurilor si a evenimentelor.
Oamenii erau impresionati de faptul ca baiatul niciodata nu se simtea descurajat, ii placea sa cante si sa glumeasca!
Bunicul il ducea pe umeri in fiecare duminica la biserica, iar Grisa se uita la icoane zambind si spunea:
“Vreau si eu sa fac asta”. Bunicul suferea cand auzea glasciorul sau nevinovat.
Il inchina, il ajuta sa sarute icoanele, il mangaia pe cap si pleca abatut spre casa.
Dar Grisa prinsese drag de preot si de icoanele care luminau biserica. Cand il scoteau pe tapsan, la aer, copilul, spre mirarea tuturor oamenilor, se rostogolea la vale, condus de o forta irezistibila, pana in Casa Domnului. Statea acolo ore in sir si cerceta atent fiecare chip de sfant, fiecare scena din Biblie, pictata pe peretii bisericii.

Cu penelul in dinti.
Intr-o zi, pe cand era in curtea din fata casei, Grisa s-a tarat pe burta, a apucat in dinti un betisor si a inceput sa deseneze in praf tot ce vedea. Desenele lui erau extrem de expresive si patrundeau intr-un mod straniu in esenta lucrurilor. El vedea ceva ce altii nu vedeau. Atunci bunicul l-a dus la scoala si Grisa, cu o rabdare si vointa neomeneasca, a invatat sa scrie, cu creionul in dinti.
A urmat cursurile scolii din sat, pana la moartea bunicului sau.
Acum nu mai avea cine sa il care la scoala, iar Grigorii a inceput sa studieze acasa, singur.
Pentru ca era primul din clasa si pentru ca era inzestrat cu un talent deosebit, invatatorul a mers la guvernatorul regiunii Samara pentru a-i solicita ajutorul.
Astfel a ajuns Grisa la gimnaziul din Samara, unde a devenit un elev remarcabil.
Pentru ca avea un suflet bun si o minte sclipitoare, colegii il ajutau, inconjurandu-l cu afectiune. Pe langa cursurile gimnaziale, Grigorii a avut norocul sa fie ucenic in atelierul unui iconar vestit din oras.
Cand a intrat pentru prima data in atelier si a simtit mirosul de ulei de in, de lemn si lac, Grigorii a avut sentimentul ca aici este acasa. Inceputul a fost greu, maestrul iconar fiind foarte exigent si riguros.
Treptat, cu pensula in dinti, Grigorii a invatat “alfabetul” picturii icoanelor.
Dupa cativa ani, a sustinut in atelier un examen de absolvire. Trebuia sa realizeze o icoana destul de complexa, in cateva ore. Pentru el, o asemenea lupta cu timpul insemna o incordare cumplita: lacrimi i se scurgeau pe obraji, iar gatul si ceafa il dureau ingrozitor. Dupa trei ore de munca titanica, Grisa terminase icoana.
Ochii sai inrositi de durere exprimau o fericire suprema. Era o adevarata capodopera!
Profesorul iconar a privit lucrarea si a dat aprobator din cap. In acelasi moment, Grisa s-a prabusit pe podea intr-un
spasm al musculaturii. Tinea pensula intre dintii pe care nu putea sa-i desclesteze.A fost nevoie sa se aduca prosoape fierbinti pentru a-i scoate penelul din gura.
Profetiile preotului de la nasterea sa incepeau sa capete contur.
La 22 de ani, Grigorii s-a intors in Utevka sa natala, unde a inceput sa picteze icoane la comanda, pentru boierii bogati. Veneau oameni din toate colturile Rusiei, iar unii plateau bani grei pentru o asemenea opera de arta.
Se spunea ca Grigorii are har de la Dumnezeu si ca icoanele sale sunt miraculoase, pentru ca fara ajutorul Domnului nici un om nu poate picta cu gura, atat de frumos.
In prezent s-au descoperit icoane ale artistului chiar si in afara granitelor tarii. Una dintre ele a fost gasita intamplator, in 1985, in Bosnia. Pe verso, semnat de iconar, sta scris:
“Aceasta icoana a fost pictata in intregime cu dintii de catre taranul fara maini si picioare, Grigorii Juravlev, din satul Utevka, regiunea Samara”.

Exista o inregistrare in arhivele orasului Samara conform careia, in 1884, Juravlev a apelat la guvernatorul orasului, acelasi care il ajutase sa isi termine studiile.

Realizase o icoana a Sfantului Nicolae si dorea sa o ofere tareviciului Nicolae, viitorul tar. Astfel, prin intermediul guvernatorului, el a trimis tarului o scrisoare: “Inaltimea Voastra Imperiala, va scrie Grigorii Juravlev cu umilinta si smerenie…
Doresc sa Va aduc plocon o icoana a Sfantului Nicolae, pe care eu singur am pictat-o cu gura si nu cu mana, pentru ca din nastere nu am maini si picioare.
Am zamislit aceasta icoana sub obladuirea Domnului care, in bunatatea Lui, mi-a permis intrarea in aceasta lume.
Desi schilod, El m-a slobozit si m-a mantuit de la nefiinta. Si m-a inzestrat cu un dar. Prin miscarile gurii, savarsesc aceasta arta, potrivit poruncii Domnului.”

Impresionat, tarul Alexandru al III-lea l-a invitat pe Grigorii Juravlev la palatul imperial din Sankt Petersburg.
Aici, pictorul a realizat un portret al familiei Romanov.
Tarul a fost atat de fascinat de lucrarea realizata, incat i-a oferit artistului o pensie lunara pe viata de 25 de ruble de aur.
Din ordin imperial, Grigorii a primit si o troica pentru a se putea deplasa, dar in marinimia lui, acesta a oferit-o comunitatii satului. Mereu vesel si puternic, Grigorii ii sustinea si ii ajuta cat putea, in acele vremuri de restriste.

Martiriul
In anul urmator vizitei la palat, in locul bisericii modeste din satul Utevka a inceput constructia unui maret templu de piatra, catedrala Sfanta Treime, sub supravegherea directa a lui Grigorii Juravlev.
Dupa planurile sale s-au realizat toate frescele, iar el s-a oferit sa picteze peretii si cupola bisericii.
Zile in sir a petrecut, ajutat de fratele lui, Afanasie, pentru a realiza fresca “Miracolul aparitiei Sfintei Treimi de la stejarul din Mamvri al patriarhului Avraam”.
Aceasta imagine este o copie fidela a celebrei icoane a lui Andrei Rubliov.
Cumplit de grea a fost munca la cupola bisericii. Tema religioasa a fost aleasa de catre pictor: Sfanta Treime si cei sapte arhangheli. Sub tavan, atarnat in chingi, Grigorii lucra sfarsit de oboseala si durere.
Pe spate, intre omoplati, avea rani adanci, ca niste stigmate. Vopseaua ii cursese in ochi si Grigorii aproape si-a pierdut vederea. Buzele i s-au crapat, iar dintii din fata i s-au macinat.
Strigatul in rugaciune catre Maica Domnului i-a dat forta de a desavarsi aceasta teribila lucrare.
Cand se aseza seara la masa, nu putea manca de durere, iar familia ii spunea:
“Esti un martir Grisa, esti martirul nostru!”.
Si asa, zi dupa zi, luna dupa luna, an dupa an, cu credinta, smerenie si sacrificiu de sine, Grigorii a reusit sa finalizeze interiorul bisericii. In 1892, Biserica Sfanta Treime a fost sfintita.
Toti locuitorii satului Utevka au asistat cu piosenie la prima slujba de preamarire a Domnului Dumnezeu si s-au rugat pentru cel care muncise cu toata forta credintei sale la desavarsirea acestei lucrari.

Iata omul!
In 1916, in timpul Primului Razboi Mondial, Grigorii a cazut intr-o stare de tristete profunda.
Bolnav fiind, el a avut o revelatie: in curand vor veni vremuri grele, cand nimeni nu va mai avea nevoie de el si nici de icoanele lui. La scurt timp, predictia lui s-a adeverit.
Secolul XX a fost pentru Rusia unul al durerii, al crimelor monstruoase, al autodistrugerii, toate generate de un ateism feroce.
Insa satul Utevka, din districtul Neftegorsk, parea sa fi fost mangaiat si ocrotit de pronia milostiva impotriva urgiilor nemiloase ale comunismului.
Aici, ca printr-un miracol ceresc, biserica a supravietuit, desi peste tot bisericile erau daramate in mod barbar.
In 1934, autoritatile sovietice au demolat turnul-clopotnita.
Icoanele din biserica au fost smulse de pe pereti si duse in cimitir, pentru a fi incendiate.
In aceeasi noapte, localnicii au reusit sa sustraga icoanele si sa le ascunda.
Astfel a fost salvata o mare parte din creatia artistului, care acum apartine patrimoniului national.
Slava Domnului, Grigorii nu a mai vazut dezastrele si instrainarea care s-au abatut asupra Rusiei. El a murit inainte de inceperea revolutiei bolsevice. A fost ingropat in curtea bisericii unde isi revarsase preaplinul harului sau, silindu-si trupul vlaguit sa il asculte cu pretul unei suferinte de neinchipuit. Se odihneste vegheat de chipurile sfintilor pe care le-a zugravit cu atata maiestrie, incat par a fi tesute din raze de soare.
La mormantul lui este o cruce simpla, pe care sta scris:
“Ecce homo” – “Iata omul”. Acestea sunt cuvintele lui Pilat din Pont, la vederea chinurilor Mantuitorului Iisus, si pot fi repetate, cu indreptatire, la capatul unui destin neasemuit, ca cel al lui Grigorii Juravlev.
Astazi, in biserica arde flacara nestinsa a credintei, sub privirile ocrotitoare ale sfintilor zugraviti pe pereti. In ultimii ani, locuitorii regiunii au donat bisericii icoanele mostenite de la stramosi, icoane pictate de Grigorii Juravlev.
Din Kazahstan s-a adus icoana “Sfintii Chiril si Metodiu”, iar de la Moscova va sosi icoana “Sfantul Leon, Papa al Romei”. Preotul paroh actual, Anatolii Kopaci, a depus eforturi mari pentru restaurarea bisericii, monument de patrimoniu, si pentru a aduce in satul natal al pictorului intreaga sa opera.
Parintele Anatolii a supus atentiei Bisericii ruse canonizarea lui Grigorii Juravlev, pentru sfintenia vietii lui si virtutile savarsite pana la eroism si sacrificiu de sine.