de Staretil Haralambie | Vizionări: 3925
Iadul din peștera întunecoasă se transformă în Rai Starețul Haralambie
Starețul Iosif, văzând râvna foarte mare a lui Haralambie, l-a chemat într-o zi și i-a spus:
Acolo sus, între stâncile acelea pe care le vezi, este o peșteră mică. Te asigur că acolo este Raiul. Așadar te vei cățăra și vei rămâne în peșteră până ce te voi chema. Ai înțeles?
-Să fie binecuvântat, gheronda.
„Atunci am pus metanie starețului, povestea Părintele Haralambie, și îndată m-am cățărat pe stânci. Când m-am apropiat de peșteră, ce să văd? Un loc sălbatic, unde numai șerpii puteau să locuiască, iar peștera era atât de strâmtă, încât numai aplecat puteai să intri înăuntru. La început m-am înfricoșat ca un om și vorbeam cu mine însumi: „Ei gheronda, cum de m-ai trimis aici? Acesta este Rai? Bre, aici este iad, nu Rai. Ia să vedem ce o să fac până ce se va termina canonul și mă va striga starețul ca să cobor. Dar fiindcă a spus starețul, nu o să mă dau bătut, chiar dacă voi muri. Dacă nu mă va striga starețul, nu voi coborî. Mai bine să mor în ascultare decât să dezertez.”
Așadar am început canonul de metanii și rugăciuni. Și îndată mi-a dispărut frica și am început să mă simt în largul meu. „Haralambie, de vreme ce pentru rugăciune te-a trimis, dă-ți toată silința.” Atunci am început cu și mai multă râvnă să fac metanii, iar inima nu a întârziat să mi se încălzească și ochii să izvorască șiroaie de lacrimi. Erau lacrimile de doxologie și mulțumire. Acolo m-am învrednicit de prima vedenie. Atunci am înțeles cuvintele Sfinților Părinți, care spun că în această stare mintea încetează să mai lucreze și este dusă de Duhul Sfânt acolo unde vrea El, chiar și în ceruri. După o vreme am revenit la starea firească, dar din nou am fost răpit în alte locașuri cerești. Aceasta s-a repetat de două-trei ori. Atunci mi s-a întâmplat ceva asemănător cu ceea ce au „pătimit” ucenicii lui Hristos pe Tabor și am spus: „bine este nouă să fim aici! cu adevărat aici unde m-a trimis starețul este Rai. Ce bine ar fi să nu-mi mai poruncească starețul să cobor vreodată din acest loc paradisiac!”
Dar după două-trei zile aud o voce cunoscută care mă striga:
-Haralambie, starețul a spus să cobori.
Dacă voi spune cât de mult m-am mâhnit când am auzit porunca de a coborî, nu mă veți crede. Dar nu puteam face altfel, căci mă aflam în ascultare. După ce am coborât, m-am dus la stareț cu capul plecat, dar fiindcă schimbarea chipului meu era atât de vădită, acela m-a întrebat:
- Haralambie, vreau să-mi spui adevărul! Acolo unde te-am trimis este Rai sau nu?
Iar eu, cu capul plecat și cu ochii plini de lacrimi, i-am răspuns:
-Da, gheronda, într-adevăr este Rai.
Atunci starețul nu s-a mai putut abține, ci m-a îmbrățișat și m-a sărutat.
De obicei, starețul se purta cu noi cu asprime. Însă uneori, atunci când vedea sporire duhovnicească la călugării lui, nu se mai putea stăpâni din pricina bucuriei și ne arăta adevărata lui sine. Ne îmbrățișa și din pricina emoției nu-și putea stăpâni lacrimile.
Starețul Haralambie - Dascălul rugăciunii minții - Editura „Evanghelismos”