de Parintele Cleopa | Vizionări: 4216
Biblia - Sfânta Scriptură ne învață că „începutul înțelepciunii este frica de Dumnezeu” (Sirah 1, 15). Ce este frica de Dumnezeu și de ce ne face bine să purtăm în suflet acest sentiment? Întotdeauna omul temător este și atent cu viața lui. Pe de altă parte unii sfinți părinți traduc frica față de Dumnezeu ca pe o frică față de pierderea iubirii decât una față de pedeapsă. Cel care iubește mult o persoană anume, poartă în suflet o teamă de a nu pierde în vreun fel iubirea celuilalt, see poartă cu gingășie, cu atenție sporită, și cu delicatețe. Iată ce spune părintele Cleopa despre frica de Dumnezeu:
Frica de pedeapsa lui Dumnezeu pentru păcate parcă îi strânge celui ce se roagă, inima și stoarce din ea lacrimi. Gândul adunat în inimă intensifică această simțire de durere a inimii, căci prin el subiectul lui e chinuit intens de păcatele sale. Netulburat de nimic altceva, acela cugetă cu toată simțirea numai la păcatele sale. Dar cugetarea la păcatele sale trebuie să fie ascociată și cu dragostea lui Dumnezeu cel milostiv, cu înduioșarea provocată de mila Lui. Aceasta contribuie din nou la intensificarea simțirii inimii, a înmuierii ei, la prefacerea ei în izvor de lacrimi. Precum Dumnezeu și omul sunt doi, tot așa și ele sunt două, fie ca gen, fie ca specie, plânsul și lacrimile. Căci una se deosebește mult de cealaltă, măcar că amândouă sunt bune și dăruite de Dumnezeu și ne câștigă bunăvoința lui Dumnezeu și moștenirea hărăzită de ea. Plânsul are ca izvor frica de Dumnezeu și întristarea, iar lacrimile, dragostea dumnezeiască și pe Dumnezeu. Cel dintâi nu veselește firea prea mult, cele din a doua categorie veselesc mult și mai presus de fire. Cel dintâi este al începătorilor, cele de al doilea, al celor ajunși la desăvârșirea prin har. Aici se face deosebirea între plâns, sau tânguire, care e produs mai mult de gândul de păcate, și între lacrimi, ca produse mai mult de dragostea lui Dumnezeu. Dar aceste două nu sunt total separate. În lacrimile produse de dragostea de Dumnezeu nu se uită de păcatele pe care Dumnezeu le-a iertat cu milostivire, iar în plânsul pentru păcate nu lipsește total încrederea în mila iertătoare a lui Dumnezeu. Înainte s-a vorbit totuși, de introducerea unui gând în inimă. Dar acela a fost gândul la păcate, sau mila lui Dumnezeu.
Parintele Cleopa
Foarte adevarat!
In pricipiu trebuie sa ajungem la acea frica a iubirii. Adica sa ne fie frica sa pierdem iubirea lui Dumnezeu. Frica de iad si de muncile vesnice are si ea insemnatatea ei dar in esenta spre aceasta frica trebuie sa tindem. Inainte de toate trebuie sa dobandim iubirea autentica de Dumnezeu. Aceasta iubire se dobandeste printr-o asceza, printr-o interiorizare ascetica. Despatimirea aduce de la sine iubirea de Dumnezeu, facem loc in inima noastra lui Dumnezeu si vointei Lui.
Cam asa inteleg eu iubirea si frica de Dumnezeu.
Cristian Stavriu