In numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh.Amin.
„Daca nu asculta de Moisi si de prooroci nu vor crede nici daca ar invia cineva din morti”.
Iubiti frati si surori!
Pentru ca se apropie Postul Craciunului, mai sunt mai bine de doua saptamani pana atunci, Biserica in aceste duminici premergatoare ne vorbeste mai ales despre milostenie, despre bunatatea noastra a unuia fata de celalat.
Asa face Biserica si cand e vorba de Postul cel Mare, dar si acum daca ati observat, de exemplu inainte de inceputul Postul Craciunului in duminica premergatoare se citeste parabola samarineanului milostiv, dar si in duminicile de dinaintea ei se citesc de obicei tot parabolele legate despre milostenie.
Astazi s-a citit o parabola pe care o cunoasteti prea bine, aceea a bogatului nemilostiv si a saracului Lazar care sedea in fata portilor bogatului, plin de bube si poftea sa se sature din faramaturile care cadeau de la masa acestui bogat, nu spune Evanghelia ca cineva I le si dadea, poftea doar sa se sature de ele. Caci bogatul se veselea, si nu oricum, ci luminat si in toate zilele.
Sigur ca, noi poate nu avem o asemenea viata, nu ne veselim luminat, nici macar din cand in cand, nu numai in toate zilele! Si atuncea ce fel de bogatie am putea noi sa daruim unui sarac precum Lazar, care chiar daca nu sade inaintea portilor noastre, portilor de la curtea sau de la casa noastra, dar sade in fata portilor sufletului nostru.
O bogatie cu care toti ne-am imbogatit, asa se pare, poate exagerez exprimandu-ma asa, o bogatie cu care se pare ca in vremea din urma toti ne-am imbogatit, o bogatie paguboasa aceasta, este EUL nostru, EGOUL de care suntem prea plini, prea bogati in timpurile noastre. Si din eul nostru, daca am darui ceva, celui care zace inaintea portilor sufletului nostru, fara indoiala ca i-am face si acelui bucurie si i-am face viata mai usor de trait si noi insine de asemenea am castiga multa bucurie. Aceasta bogatie cu care ne-am imbogatit, intre ghilimele, puneti cuvantul egoismul; chiar ma gandeam citind pericopa aceasta evanghelica, sunt in ea mai multe afirmatii, dar doua dintre ele, destul de tari: aceasta cu care am inceput, au pe Moise si pe prooroci, sa asculte de ei, daca nu asculta de ei nu ar crede nici daca ar invia cineva din morti.
Iar o a doua afirmatie de asemenea grea si tare, atunci cand bogatul a ajuns in chinurile iadului, vede de departe pe Lazar in sanul lui Avraam si ii cere sa trimita Avraam pe saracul Lazar sa isi inmoaie varful degetului in apa sa-I astampere limba, sa-l racoreasca, Avraam ii spune: „prapastie mare s-a intarit intre noi si intre voi in asa fel incat cei care ar vrea sa treaca de aici la voi sa nu poata si de asemena sa treaca de la voi la noi.”
Ce inseamna oare aceasta prapastie mare?
E un lucru infricosator ce ne spune Evanghelia. Greu sa patrundem noi in taina vietii aceleia de dupa moarte. Cuvantul ne sugereaza fara indoiala ca prin voia lui omul nu-si mai poate schimba starea dupa moarte. Cei care voiesc sa treaca de acolo de la voi la noi nu pot sa treaca.
Cuvantul ne sugereaza deci ca dupa moarte cu voia lui omul nu-si mai poate schimba starea. Și sigur ca se pune intrebarea atunci cum de invata Biserica, de ce face Biserica slujbe și rugăciuni pentru cei adormiti? Cum ne invata Biserica ca oamenii se folosesc, că au un folos de pe urma acestor rugaciuni, si se mai spune uneori ca si din iad poate sa scoata pe oameni cu rugaciunile Ei!
Cred ca cele doua lucruri nu se contrazic, pentru ca i-a spus Avraam bogatului că cei care voiesc deci cu voia lor să se mai salveze, nu se mai poate, nu isi mai poate schimba starea dupa ce au trecut din viata aceasta.
Dar daca cei care au ramas in lumea aceasta, se roaga pentru cei adormiti, credem in ce spune Biserica, iar aceasta marturie a Bisericii e intarita de oameni carora chiar le-a fost dat sa experimenteze intr-un fel oarecare viata de dupa moarte.
Poate ati citit o intamplare cu o rusoaiaca care a avut o moarte clinica si a ajuns in chinurile iadului si fiind acolo a trait sa vada un astfel de moment in care a sosit de la Dumnezeu hotarare ca un suflet sa fie eliberat din acele chinuri. Deci cu voia lui omul nu poate sa treaca din prapastia chinurilor iadului pe taramul celor aflati in sanul lui Avraam. Dar prin voia cea buna a celor ce au ramas in urma aceluia in lume si care se roaga pentru el si prin rugaciunile Bisericii se poate intampla lucrul acesta.
Aceste doua afirmatii: prapastie mare s-a intarit intre voi si intre noi si cea de-a doua: daca nu asculta de Moisi si de prooroci nu vor crede nici daca ar invia cineva din morti, afirmatiile aceste cred ca sunt de natura si sa ne trezeasca putin din amortela in care vietuim.
Zice Sfantul Teofan Zavoratul undeva ca de multe ori traim intre o oarecare inconstienta, cu gandul ca lasa, se vor rezolva cumva lucrurile, cumva cumva o vom scoate la capat, cumva cumva ne vom descurca noi.
Iar acest mod de a gandi sigur ca ne predispune intotdeauna la amanare, la amanarea faptei bune.
Aceste afirmatii cred ca sunt de natura sa ne trezeasca putin!
Despre cea de a doua n-am spus nimic : ca daca nu asculta de Moisi si de prooroci nu vor crede nici daca ar invia cineva din morti; oare chiar asa sa fie?
Sa vada cineve pe cineva inviind din morti si sa ramana in necredinta? Daca asa spune Scriptura, inseamna ca asa este! Pentru ca minunile se savarsesc pe lucrarea Celui ce da viata, a Duhului Sfant a lui Dumnezeu, iar in Moisi si in prooroci, sau in cuvintele lor, lucreaza acelasi Duh Sfant a lui Dumnezeu.
Daca cineva nu sesizeaza prezenta Duhului Sfant, nu se impartaseste de prezenta Lui si nu se deschide prezentei Lui, prin cuvintele lui Moisi si ale proorocilor, nu se va deschide pentru prezenta lui Dumnezeu, Duhului Sfant nici daca ar vedea o minune atat de mare, sa vada cu ochii lui pe cineva inviind din morti. Unii Parinti ne spun chiar ca in vremurile de pe urma Satana insusi, prin slujitorii lui, va face in aparenta astfel de minuni.
Va parea ca inviaza morti, dar totul va fi doar lucrarea Satanei. Adica va fi putinta ca oamenii sa accepte sau sa creada intre ghilimele in astfel de minuni. Dar si fara ghilimele sa creada in astfel de minuni, doar pentru ca oamenii vor fi pregatiti de astfel de minuni.
Vor crede, sa zicem asa in cuvantul slujitorilor satanei si apoi vor crede si minunile care le va face prin slujitorii lui.
Asa cum necrezand in cuvantul slujitorilor lui Dumnezeu, oamenii nu cred nici in minunile savarsite de Dumnezeu, sau nu le vad sau le rastalmacesc. Dar crezand mai intai in cuvantul slujitorilor satanei, oamenii, probabil ca vor crede si in minunile aparente savarsite de el. Adica Parintii care ne vorbesc despre lucrurile acestea ne spun si acestea ca oamenii neinselati de Antihrist vor avea o vedere limpede asupra lucrurilor, vor vedea cum zicem noi realitatea si nu vor fi inselati de aceste minuni.
Adica atunci cand ceilalti se vor minuna de felul cum au inviat din morti cunoscuti de-ai lor, cei neinselati de Antihrist le vor spune: dar nu vedeti ca nu este cel care a murit? Nu vedeti ca e satana care a luat chipul doar al celui care a murit? Adica vor vedea dincolo de masca. Cei inselati de Antihrist vor vedea masca asemanarii celui care pare ca a inviat din morti dar cei neinselati de Antuhrist vor vedea dincolo de masca si vor vedea ca nu a inviat cu adevarat cel care a murit. Deci in vremuirle de pe urma, nu stim noi cand sunt vremurile acelea, multi Parinti duvovnicesti cu viata inbunantatita ne spun ca traim vremurile de pe urma, ca ele au, vremurile noastre insusirile pe care profetiile le marturisesc despre acele timpuri.
Dar faptul ca Parintii ne spun ca traim vremurile de pe urma, nu inseamna ca stim si cand va veni sfarsitul lumii acesteia sau cat vor mai dura aceste timpuri de pe urma.
Insa felul in care mintile oamenilor se inseala, sau mintile noastre se inseala, cred ca nu este asa de greu de observat! Si am vorbit in ultima vreme mereu despre aceasta.
Un autor occidental, zice ca lumea noastra, este lumea fugii, lumea fugii de Dumnezeu.
Asa o numeste el si poate ca este si lumea fugii omului de om.
In sensul ca asa cum vedeti, cum simtim, cred ca fiecare dintre noi simtim aceasta, tot mai greu cineva accepta sa primeasca inlauntru sufletului lui iadul pe care il traieste fratele lui!
Mai degraba fugim de iadul celuilalt. Insa nenorocirea este ca traindu-ne intr-o insigurare egoista iadul nostru, in frica parca cumva fata de celalat, acest iad ne devoreaza.
Pe cand daca am avea curajul credintei sa primim macar ceva din iadul celuilalt in sufletul nostru, daca am avea curajul credintei sa traim macar putin in interiorul iadului pe care il traieste celalat, am vedea, asa cred, am vedea ca traind iadul celuilalt, aceasta traire se face datatoare de viata.
Paradoxal! Impartasind iadul tau devine iad adevarat, daca traiesti intr-o insingurare egoista, daca traim iadul celulalt aceasta traire daca e facuta in numele lui Dumnezeu, se face datatoare de viata, duce la viata.
Deci poate ca traim si o fuga a omului de om in timpurile noastre. Si nu e de mirare daca e adevarat si cred ca e adevarat ce spune acest autor occidental, ca lumea noastra asa e structurata, e o lume nascuta din fuga de Dumnezeu, o lume a fugii. Daca e o lume a fugii de Dumnezeu, este si o lume a fugii omului de om ca numai in Dumnezeu poate cineva sa traiasca in interiorul alcuiva la modul real.
Deci lumea noastra fiind o lume a fugii, este si o lume a virtualului, despre aceasta am tot vorbit in ultimile cuvinte, am tot spus tot felul de lucruri. Daca este o lume a fugii este o lume a virtualului.
Omul in lumea de astazi alearga mereu dupa multe posibile, si niciodata nu se lipeste de una. Omul e inconjurat de posibilitati. Traieste totdeauna in virtual in posibil, prea putin in real pentru ca lumea credintei este lumea Realului cu „R” mare, iar lumea fugii este o lume a virtualului o lume a nesfarsitelor posibilitati.
Omul modern nu are niciodata o implinire, este tot timpul pe fuga. Nu numai la modul acesta exterior, fizic, si asa suntem tot timpul pe fuga, nu avem timp sa stam de vorba unii cu ceilalti, suntem tot timpul goniti alungati, de la uram de tot felul de obligatii si datorii legate de lumea aceasta, dar nu numai la modul exterior suntem tot timpul pe fuga, ci si la modul launtric. Alergand dupa niste himere, alergand dupa posibilitati, dupa multe posibile cum spune acest autor occidental nelipindu-ne de una care este de Dumnezeu adica.
Si in felul acesta zic, pare totusi cumva de intuit, cum se inseala mintile noastre. Pentru ca traind tot mai mult in virtual, intre tot felul de posibilitati, traind tot mai mult in inchipuire cumva diavolul prinzand de veste, dar nu prinzand de veste, poate ca el in ascuns a si lucrat sa ne aduca aici, se foloseste de acest fel in care ne-am format ca apoi sa insele mai rau mintile noastre cu minuni mincinoase.
Dar ma opresc aici. Nu merg mai departe pe firul gandurilor lui Max Picard, acest autor occidental care a scris despre fuga de Dumnezeu.
Lectura cartii lui poate sa para unui suflet zdrobitoare, pentru ca infatiseaza atat de viu structura acestei lumi a fugii, incat creeaza cumva impresia ca nu este scapare. Desi tot el, vorbeste in finalul cartii lui si despre scapare. El spune ca omul fuge pentru ca are un urmaritor, el fuge pentru ca cineva il urmareste. Atunci cand acel cineva ar inceta sa-l urmareasca omul n-ar mai putea sa fuga. Urmaritorul Dumnezeu este! Si se intampla asa ca inainte sa ajunga omul catre locul care fuge, Dumnezeu si este in locul acela!
Deci faptul ca lumea poate sa fuga inca, este si un semn al milei lui Dumnezeu care lucreaza in lumea aceasta. Ca daca omul nu ar avea Urmaritorul cu „U” mare, nu ar putea nici aceasta sa faca!
In iad va inceta chiar si aceasta fuga! In iad, in prapastia aceea mare, din care omul nu poate iesi inceteaza chiar si aceasta fuga!
Mai departe va las pe dumneavoastra sa duceti gandurile. Cum sa sesizezi prezenta lui Dumnezeu in aceasta fuga cred ca nu este usor. Ma gandesc acum la Parintele Arsenie Papacioc, intrind in manastire a trait niste intamplari cumva dureroase, niste intamplari care l-au ranit, au fost din partea staretului atitudini care l-au ranit. Si parintele povestind cum a trait acele intamplari, zice: fara indoiala ca Dumnezeu era prezent in acele situatii dar trebuia sa fii dibaci ca sa sesizezi prezenta Lui, zice Parintele Arsenie!
Si cand zice ca trebuia sa fii dibaci, nu cred ca se refera la o insusire naturala, unii sunt mai ageri si altii sunt mai putin ageri, agerime ca insusire naturala, agerime a mintii, agerime a sufletului.
Ci cred ca se refera tot la ceva care mai degraba tine de credinta si de daruirea in mainile lui Dumnezeu, de felul in care cineva isi daruieste viata lui Dumnezeu, de felul in care omul inchina viata lui Dumnezeu. Si cred ca in masura in care ne dorim si cautam sa ne daruim viata lui Dumnezeu, in masura aceea vom ajunge sa sesizam prezenta lui Dumnezeu la fiecare pas in aceasta lume a fugii, care pare sa fie si este o lume a fugii de Dumnezeu dar intr-un mod paradoxal e si plina de prezenta lui Dumnezeu.Amin