Există multe nelămuriri sau păreri despre ascultare. S-au rostit predici, s-au organizat conferințe despre ascultare, despre necesitatea ei, cât și despre binefacerile și binecuvântările ce decurg din nevoința ascultării. Întotdeauna a existat o dilemă între ascultarea pe care trebuie să o exercite un monah și ascultarea unui mirean, pe de o parte fiind viețuiri diferite dar în ambele cazuri se urmarește același scop - mântuirea prin dobândirea Harului Duhului Sfânt. Ernest Bernea ne propune în volumul „Treptele Bucuriei” o perspectivă a ascultării, care sunt criteriile pe care să ne bizuim și cum să abordăm ascultarea în viața noastră:
Cuvinte despre ascultare!
Lumea noastră este astfel întocmită încât nu poate dura fără supunere. Omul cere omului să asculte. În tot ceea ce înfăptuim, în tot ceea ce năzuim, supunerea vine ca o strajă a conviețuirii ce ne îndrumă într-un fel sau altul, nu întotdeauna pe voia noastră.

Din această condiție ia nașterea una dintre cele mai triste stări ale omului: ascultarea prin constrângere, prin forță; e tristă, pentru că deschide calea desfigurării interioare a omului, pentru că năruie întregul edificiu al personalități sale spirituale și morale.

A te supune fără voie, a asculta prin constrângere, este o situație care amintește ceva din dresajul animalelor; discernământul dispare, inițiativa este sufocată, orizontul se închide. I se cere omului să renunțe și să asculte fără ca un sens, o v aloare sau un ideal să-l poată face responsabil, să-i întărească cugetul și fapta pentru înlăturarea atâtor poveri ale vieții, care oricum stau ridicate stivă pe spinarea lui.

În acest caz ascultarea devine osândă. Dacă omul pus sub o astfel de ascultare mai manifestă vreo sensiblitate, atunci totul se petrece sub regimul grijii, al fricii. Ca și alte condiții negative, această stare se produce dintr-o ignorare a naturii omului și dintr-o totală disprețuirea a sa.

Se procedează cu omul ca și când nimic bun nu s-ar afla în el, ca și când binele nu-i poate veni decât din afară. Greșeala iluministă, a omului bun de la natură, a fost înlocuită cu cea a omului rău de la natură. Și, în mod firesc, nu s-a întârziat să i se aducă toate corectivele pentru a-l putea transforma și aduce la o stare mai îmbucurătoare.

S-au luat în seamă numai înclinațiiile rele ale omului numai fondul său instinctiv sau spiritual luciferic, s-a pornit numai de la datele degradante ale naturii umane, date care pot fi reale, dar nu fatale și de neânvins.

Supunerea totală, fără discernământ și libertate, produce o cădere și o risipire a ființei spirituale umane. Deși stăpânit uneori de un fond teluric, omul poate să-și pună în valoare , tot ceea ce e pozitiv și creator în natura sa, tot ceea ce-i aparține frumos în mod principal.

În raporturile ce se stabilesc între oameni ascultarea apare ca o necesitate, aproape fără excepție, dar nu cu necesitate în forma de constrângere. Ascultarea poate veni și pe alte căi, ceea ce firește, îi poate defini și calitatea.

În primul rând vine ascultarea din dragoste, așa cum apare uneori, cu o mare finețe și căldură, în raporturile familiale, adică soț și soție sau părinți și copii. Cu toate că și în acestă instuție fundamentală ascultarea prin constrângere este frecventă, sensul firesc și logic al lucrurilor impune o ascultare prin dragoste.

Prima consecință a acestui mod de asculta este starea de libertate.
Cine ascultă din dragoste, nu știe ce este constrângerea și nici căderile ei. În toate ocaziile drumurile sunt largi deschise; omul ascultă împlinindu-și propria sa voință. Pe căile dragostei, ascultarea devine aderare.

Dar nu numai atât. Ascultând liber, adică printr-un fel de apartenență, omul crește, ființa lui interioară se dilată și personalitatea ( pe care o au și copiii ) se manifestă. Cel ce ascultă are un imbold al propriei sale ființe în desfășurare.

Ascultarea prin dragoste se produce într-un climat pozitiv de libertate, ceea ce face ca sentimentul prim al omului să fie un sentiment de satisfacție, de îmbucurare. Producându-se acest climat și omul participând în mod firesc pe linia voinței și aspirațiilor sale, experimentează un al doilea sentiment, acel al dezvoltării și plinătății, ceea ce indică sensul creator al ascultării prin dragoste.

Se mai poate semnala un alt fel de ascultare, care naște dintr-un raport de-o altă natură și vine pe o altă cale. Este vorba de ascultarea ce vine prin recunoașterea unei calități deosebite, a unei superiorități. Este ascultarea specifică raportului dintre maestru și discipol.

Deși apare ca o formă înrudită a celei descrise mai sus acest fel de ascultare merge pe temeiul unor sentimente de admirație și respect. Dragostea se infiltrează și capătă o coloratură cu totul deosebită celor care acționează în interiorul familiei; e prezentă aici o dragoste cu implicații de venerație.

Iată, deci, cum enumerarea practicată în sens coercitiv, uneori până la inumanitate, poate deveni o cale și un factor de creație în raporturile dintre oameni.

Treptele bucuriei – Ernest Bernea – Editura Vremea – Bucuresti 2008