de Cristian Stavriu | Vizionări: 2424
Sfatul zilei de 1 iunie
Primăvara și toamna
„Învățați de la smochin această parabolă. Când mlădița lui devine fragedă și odrăslește frunze, știți că vara e aproape. (Matei 24, 32)
„Când veți vedea un nor ridicându-se dinspre Apus îndată ziceți că vine ploaie și așa este! Iar când vedeți vântul suflând de la miază-zi ziceți că va fi arșiță, și așa este.”(Luca 12, 54-55)
Natura ne învață multe. Este ca o carte deschisă mereu înaintea ochilor, la îndemâna oricui vrea să învețe. Primăvara, toate se trezesc la viață, totul respiră și trăiește, și atunci, fără să ne dăm seama, suntem cuprinși și noi de bucuria vieții; ochii ni se odihnesc pe priveliști minunate, totul pare să capete un fel de moliciune sub razele dătătoare de viață ale soarelui.
N-ar trebui oare ca și în sufletele, în inimile noastre să prindă viață, cu o nouă forță tot ce e frumos și bun? Văzând aceste superbe frumuseți ale naturii, n-ar trebui oare să ni se încălzească inima, să devină mai sensibilă față de orice nevoie, pentru ca iubirea noastră să se reverse în jur, asemenea unui izvor de nestăvilit?
Ni se îndreaptă oare gândurile către Creatorul nostru, simțim oare în noi un nou îndemn de a-I fi recunoscători pentru tot ce ne-a dat, dar mai ales simțim oare nevoia de a ne deschide sufletul înaintea Lui printr-o rugăciune fierbinte? Toamna și iarna sunt comparate mereu cu bătrânețea. Atunci, fără să vrei, îți vin în minte gânduri negre, văzând tabloul sumbru al naturii agoniei. Dar chiar dacă un arbore gol, desfrunzit, nu este plăcut la vedere, printre crengile lui uscate poate fi contemplat azurul cerului. Cu anii, nu renunțăm doar la lucrurile care ne fac fericiți sau ne produc bucurie; renunțăm la tot. Nu ne mai este de trebuință eleganța tinereții, grijiile și ciorovăielile vieții ne lasă reci, deșertăciunile lumii nu ne mai atrag.
Toate aceste mărunțișuri care ne leagă de pământ se risipesc în jurul nostru asemenea unor frunze moarte. Începem să simțim ușurați, eliberându-ne de tot ce ne este de prisos, pentru a ne dărui vieții spirituale. Deși a obosit, călătorul nu se întristează, știind că se apropie de o țintă spre care a început să tindă de mult. De ce să ne întristăm, de vreme ce știm că ne apropiem de final, că am ajuns în pridvorul fericirii veșnice, la care nu ne-a fost dat încă să ajungem, când îi presimțim apropierea, știind că peregrinarea noastră pe pământ s-a apropiat de capăt?
Fiecare zi un dar al lui Dumnezeu - Editura Sofia
