Cea mai mare piedică pentru noi în calea mântuirii este iubirea de sine. De aceea Mântuitorul a adus în fața creștinătății porunca iubirii vrăjmașului pentru a ne da valoarea iubirii dumnezeiești și puterea de a lupta cu cel mai puternic dușman al nostru - IUBIREA DE SINE. Simeon Kraiopoulos încearcă să ne facă bine înțeleasă acestă luptă:
Sfinții și noi.
Omul pune început iarăși și iarăși, se dăruiește iarăși și iarăși lui Dumnezeu și, dacă o face sincer, dacă o face cinstit, înaintează și ajunge la un moment dat – Dumnezeu știe când va ajunge, câți vor ajunge, cine este cel care va ajunge, după cum spun Părinții - , la desăvârșirea nedesăvârșită. Lucrurile nu se termină în această lume. Oricât de desăvârșit ar deveni cineva, este nedesăvârșit, de aceea Părinții vorbesc despre „ desăvârșirea nedesăvârșită ”. Adică ajunge în starea în care s-a încredințat cu totul lui Dumnezeu. Sfinții nu au ceea ce avem noi, adică conștient, subconștient și inconștient. Întreaga lor ființă este o carte deschisă înaintea lui Dumnezeu. De aceea Sfântul își controlează complet sinele său.

Noi avem buna intenție să-l iubim pe Dumnezeu, avem buna intenție să-i iubim pe semeni, avem buna intenție să-i iubim pe vrăjmași, așa cum spune Evanghelia, dar nu o facem. De câte ori nu spunem: „Eu vreau să iubesc, dar sinele meu nu iubește. Vreau să iert, dar sinele meu nu iartă. Vreau să aparțin cu totul lui Dumnezeu, dar sinele meu se împotrivește”. Sfîntului nu i se întâmplă aceasta. În el nu sunt stări nelucrate și întunecate, pivnițe ale sufletului pe care nu le cunoaște și nu le controlează. Sfântului nu i se întâmplă aceasta. Așadar, înțelegeți cât avem de lucru.

Lucrarea aceasta este foarte interesantă. Biserica le prevede pe toate. Dumnezeu le rânduiește pe toate. Rânduiește ca în fiecare zi să avem în biserică slujbe. În fiecare zi slujba este diferită. Nu sunt simple slujbe, nu sunt simple rugăciuni, ci au un har special. Una este Săptămâna Mare, altul este Crăciunul, alta este Arătarea Domnului și alta este Bunavestire. Fiecare zi, cu Sfîntul ei, are alte canoane, alte tropare, alte sensuri.

Omul care se încredințează lui Dumnezeu, se adâncește din ce în ce mai mult în harul lui Dumnezeu, în iubirea lui Dumnezeu. Astfel, omul devine strălucitor, luminos, capătă har și este plin de bucurie. Dar și acestea, uneori, neavând habar ce se întâmplă, ne obosesc.

Numai cînd începe cineva nu doar să citească, nu doar să audă, nu doar să creadă, ci să conștientizeze lucrarea pe care o face Dumnezeu în sufletul fiecăruia, pătrunderea Sfântului Duh în sufletul lui, să simtă dulceața cerească, doar atunci totul capătă sens.

Atunci înțelege omul ce înseamnă bucurie cerească, ce înseamnă fericire cerească, mulțumire cerească, comunicare cu Dumnezeu, împărtășire de Duhul lui Dumnezeu.

ARH. Simeon Kraiopolous - SUFLETUL MEU, TEMNIȚA MEA – Editura Bizantină 2009