Cu toții ne-am dori un bilet spre Paradis! Ce-ar trebui să facem să ajungem acolo, cum am putea dobândi o așa împlinire? Ce ne costă? Cât  costă? Sunt o mulțime de întrebări care ne străbat sufletul și mintea și pentru care există soluții și rezolvări. Biserica Ortodoxă propovăduiește de aproape 2000 de ani pocăința ca mijloc de ajungere in Paradis dar foarte puțini sunt aceia care transpun în practică aceasta. Simeon Kraiopoulos ne povestește cum se îmbină suferința cu pocăința și cum Bunul Dumnezeu din iubire pentru noi fii Săi ne proniază întâmplările vieții în așa fel încât să ajungem la Rai:

Viața creștinului este o continuă tristețe fericită.
În toată viața lui omul trebuie să se căiască, nu se poate altfel. Cel care se găsește într-o stare duhovnicească bună, are înlăuntrul lui pocăința. Și să dorească – să spunem așa – să o alunge, nu poate, pentru că dacă o face nu se va mai găsi în starea de dinainte. Prin urmare, acela are continuu înlăuntrul lui tristețea.

Dar cum se poate aceasta? Adică omul trebuie să trăiască permanent numai cu experiența tristeții? Nu! Nu este doar tristețe, ci se găsește și o fericire acolo, o desfătare.

De aceea, Părinții au creat expresiile: ,,doliu fericit” și ,,tristețe fericită”. Oriunde există pocăință, tristețe ca harismă de la Dumnezeu, omul simte ușurare, mângâiere, dulceață, ceva de nedescris, adică trăiește bucuria care vine și aceasta ca fericire. Când vine Harul lui Dumnezeu înlăuntrul omului care vrea să se pocăiască, care duce lupta în mod adevărat – lasă tristețea lui diavolească care-l împiedică să se pocăiască – acest har este o harismă.

Când, însă, harul naște pocăință înlăuntrul omului, în același timp naște bucuria și mângâierea și nădejdea. Pe de o parte, omul simte pocăință, ca și cum ar fi în fața tronului lui Dumnezeu, ca și cum ar fi judecat de Dumnezeu Însuși, ca și cum l-ar trimite în iad – să ne amintim de ceea ce se spune în viața Sfântului Siluan: ,,Ține-ți mintea în iad și nu deznădăjdui” – pe de altă parte, cu tărie și nu cu plânsete, sufletul se poartă ca și cum ar zice: ,,Dumnezeul meu, eu sunt vrednic de iad de chinuri! Pentru câte am făcut mi se cuvine iadul, o spun cu toată tăria sufletului meu”.
În acel moment harisma care aduce pocăință și tristețe înlăuntrul omului devine în același timp bucurie, desfătare, se face iertare, izbăvire, mântuire, paradis. Da, paradis!
Astfel, când se pare că cineva merge spre iad el este de fapt în paradis. Deci, în acest mod viața creștinului este o continuă tristețe fericită. Existența lui este un continuu doliu fericit.

Să avem în vedere că există și tristețe demonică, să fie departe de noi. Să știm că este tristețea pe care o nasc diferitele evenimente nefericite și diferite împrejurări neplăcute.

Mai există, însă, și tristețea căinței, tristețea după Dumnezeu care umple sufletul de bucurie, tristețea care devine în același timp și fericire. Ea rămâne însă tristețe în fond, ca omul să nu se îndepărteze, să n-o piardă. Atunci când el se află în strâmtori, în diferitele împrejurări ale vieții, nu-i pasă deloc. Într-adevăr, așa se întâmplă. Nimeni nu poate să ia din sufletul omului această tristețe fericită, tristețe a bucuriei după Dumnezeu, această harismă a Lui.

Oricâte probleme ar avea cineva de înfruntat, oricâte greutăți i-ar apărea nu-l influențează cu nimic. Înlăuntrul sufletului său, în toată tristețea pe care o are, nu numai că există bucurie, ci bucurie prisoselnică așa cum zice Apostolul Pavel.

Fraților, am socotit că este bine să spun astăzi iubirii voastre aceste lucruri și nădăjduiesc ca să revenim la această problemă. Cred că lucrurile sunt foarte simple, și nouă, creștinilor, nu este îngăduit să ignorăm adevărul, să trecem cu vederea aceste relități și să ne chinuim precum ceilalți oameni.

Creștinul poate să depășească o stare sau alta, necazurile vieții, poate să săvârșească păcate, dar pentru că se pocăiește și vine tristețea cea adevărată după Dumnezeu, înlăuntrul sufletului său va veni și bucuria.
Creștinul este diferit. Este într-adevăr un fericit, este un om bucuros cu desfătare în suflet și își trăiește viața având în același timp și doliul și tristețea și când pleacă în lume cealaltă câștigă viața cea veșnică.

Taina Suferinței – Arh. Simeon Kraiopoulos – Editura Bizantină 2007