de Cristian Stavriu | Vizionări: 4158
Am arătat până acum în articolul anterior - Talmacirea si rastalmacirea Sfintelor Scripturi de catre secte - felul în care sectanții, se contrazic pe ei înșiși în privința proclamatului principiu „Sola Scriptura”. Dar trebuie să subliniem că și din punct de vedere teologic și biblic principiul „Sola Scriptura” este greșit!
Iată, vom privi întâi poziția Vechiului Testament față de acest lucru. Astfel, în primul rând să remarcăm faptul că până la Moise, când se dă pentru prima oară Legea, nu a existat DECÂT Tradiția. Doar de la Moise apare Scriptura, prin primele cinci cărți sfinte, numite de aceea, cu un nume general, și Pentateuhul. În paralel cu această prima formă a Scripturii a continuat să existe și Tradiția. Dar această Tradiție era oare bine privită de Dumnezeu? Sau era ceea ce condamna Hristos spunând: .. pentru ce și voi stricați Legea lui Dumnezeu, învățând porunci care sunt ale oamenilor”? Să vedem ce spune Scriptura!
În vechiul Testament, în cartea IV Regi 1, 18 se spune: „....celelalte fapte pe care le-a făcut Ohozia sunt scrise în cartea cronicilor regilor lui Israel”. Această carte, Paralipomena, sau Cartea Cronicilor, se află în Biblie și este, prin urmare, parte din Cuvântul lui Dumnezeu. Asemenea trimiteri mai există (de exemplu IV Regi 10, 34; II Paralipomena 24, 27; Matei 3, 3; Luca 16, 29 etc. ), dar ceea ce e foarte important pentru aprecierea Tradiției e faptul că același tip de trimitere există și pentru cărți care nu sunt în Biblie !
Astfel, chiar în Prima Carte a Cronicilor (I Paralipomena), scrie Faptele lui David, cele dintâi și cele de pe urmă, sunt scrise în însemnările lui Samuel văzătorul și în însemnările lui Natan proorocul și în însemnările lui Gad văzătorul. Și iar scrie, la II Paralipomena 9, 29, că celelate fapte ale lui Solomon, de la cele dintâi până în cele de pe urmă, sunt scrise în cartea lui Natan proorocul, în proorocia lui Ahia Șilonitul și în vedeniile lui Ido văzătorul despre Ieroboam, fiul lui Nabat. Mai sunt și alte asemenea trimiteri (II Paralipomena 12, 15; 13, 22 etc.), dar și acestea sunt de ajuns pentru a înțelege două lucruri.
Întâi, că Biblia trimite limpede și direct la cărți aflate în afara sa, adică la ceea ce se numește în limbaj obișnuit „Sfânta Tradiție”. Că aceste cărți sunt adevărate (deci beneficiază de o anume inspirație dumnezeiască) este evident tocmai prin faptul că Sfânta Scriptură le recomandă ca fiind demne de citit (deci adevărate), fiindcă tot omul este mincinos. (psalm.116, 1). Apoi, al doilea lucru ce se cuvine înțeles din prezența lor în Sfânta Scriptură este legat de faptul că... au dispărut!
Deci care e rostul menționării lor, știind că Biblia este cuvânt veșnic, de vreme ce Dumnezeu le-a menit dispariției? Este evident că prin exemplul lor Dumnezeu a vrut să arate că există o Tradiție Sfântă, compusă din lucruri care, deși nu sunt consemnate în Biblie, sunt totuși vrednice de ascultare.
Acest lucru se vede limpede și în Noul Testament, prin mai multe cuvinte ale Duhului Sfânt. Astfel, știm întăi că Iisus Hristos Domnul nu a lăsat scris de mâna Sa nimic.
Deci de la începutul propovădurii Sale și până la scrierea ultimei cărți a Noului Testament, Apocalipsa, Sfânta Tradiție a fost cea care a ținut și apărat Învățătura sfântă a lui Dumnezeu Fiul! Iată, mărturisește despre această lucrare a propovăduirii chiar Biblia, zicând: „Deci Domnul Iisus, după ce a vorbit cu ei, S-a înălțat la cer și a șezut de-a dreapta lui Dumnezeu. Iar ei, plecând, au propovăduit pretutindeni și Domnul împreună cu ei lucra și întărea cuvântul prin semnele care urmau” (Marcu 16, 19-20).
Iată Tradiția Sfântă în toată puterea ei, întărită de Dumnezeu prin minuni, bază a întemeierii și unității Bisericii în vremea Sfinților Apostoli! Acest lucru ar trebui să fie suficient pentru a schimba purtarea celor care o resping dintru început, fără o gândire serioasă. Dar, desigur, se poate pune întrebarea: bine, la început a fost Tradiția, dar se mai păstrează ea DUPĂ scrierea integreală a Noului Testament!?
„Fraților, stați neclintiți, și țineți predaniile pe care le-ați primit, fie prin cuvânt, fie prin epistola noastră” (II Tesaloniceni 2, 15).
Iată cum Sfânta Tradiție și Sfânta Scriptură sunt puse pe aceleași plan, în deplină egalitate, de însuși Sfântul Apostol Pavel.
Și iar spune Apostolul neamurilor: „O, Timotei, păzește ce ți s-a încredințat, depărtându-te de vorbirile deșarte și lumești și de împotrivirile științei mincinoase” (I Timotei 6, 20),
„Ține dreptarul cuvintelor sănătoase pe care le-ai auzit de la mine, cu credința și cu iubirea ce este în Iisus Hristos” (I Timotei 1, 13).
Se vede, prin urmare, că porunca dată de Sfântul Apostol Pavel lui Timotei este de a păzi fără abatere și fără stricăciune Învățătura primită prin cuvânt de la el, adică ceea ce numim Sfânta Tradiție.
Dar chiar și cărțile Noului Testament au fost înâti parte din Sfânta Tradiție, așa cum mărturisesc ele însele: „deoarece mulți au încercat să alcătuiască o istorisire despre faptele deplin adeverite între noi, așa cum ni le-au lăsat cei ce le-au văzut de la început și au fost slujitori ai Cuvântului, am găsit și eu cu cale, prea puternice Teofile, după ce am urmărit cu de-amănuntul de la început, să ți le scriu pe rând, ca să te încredințezi despre temeincia învățăturii pe care ai primit-o ”(Luca 1,1-4).
Așadar evanghelia după Luca a fost, de fapt, scrisă după Sfânta Tradiție a Bisericii primare!
Vedem deci că este un echilibru între Sfânta Tradiție și Sfânta Scripură, care se sprijină și se completează reciproc. Pe de o parte, se poruncește a nu se strica vreodată Sfânta Tradiție, iar Sfânta Scriptură se mărturisește a fi întemeiată deplin pe Tradiția Sfântă a Bisericii.
Dar la rândul ei, și Sfânta Scriptură se arată a fi încredințare a credinței adevărate, mărturie temeinică a adevărului, dreptar pentru recunoașterea adevăratei învățături apostolice!
Și nici nu are cum să fie altfel, căci Sfânta Scriptură a apărut nu din părerea înaltă despre propriul talent scriitoricesc al vreunui om; nici din timpul prea larg pe care l-a avut vreun Apostol la dizpoziție și pe care l-a folosit ca atare. Sfânta Scriptură a apărut din necesitățile speciale, cu neasemuită înțelepciune rânduite de Duhul Sfânt special pentru a se înălța măreața zidire a Noului Testament, ca o măsură și apărare a Învățăturii Bisericii. Și însăși Sfânta Scriptură, așa cum am văzut, trimite la Sfânta Tradiție!
Și, pentru o și mai deplină lămurire, pe lângă acele cuvinte deja arătate, mai arătăm și altele:
„Dar chiar dacă noi sau înger din cer v-ar vesti altă Evanghelie decât acea pe care am vestit-o, să fie anatema! Precum v-am spus înainte, vă spun iarăși: Dacă vă propovăduiește cineva altceva decât ați primit, să fie anatema!” (Galateni 1, 8-9).
Iar Evanghelia de care vorbește aici Pavel fusese vestită galatenilor de către el, prin viu grai, nu prin ceva scris. Iată poruncă înfricoșătoare, cu blestem cumplit (Anatema înseamnă pogorâre de viu în iad), pentru păstrarea Sfintei Tradiție.
Și, ca noi dovezi că Sfânta Scriptură îi trimite pe creștini la cercetarea și cunoașterea Sfintei Tradiții, iată iarăși câteva cuvinte:
„Mai sunt și multe alte minuni pe care le-a făcut Iisus înaintea ucenicilor Săi și care nu s-au scris în cartea aceasta” (Ioan 20, 30);
„Dar sunt și multe alte lucruri pe care le-a făcut Iisus și care, dacă s-ar fi scris cu de-amănuntul, cred că lumea aceasta n-ar cuprinde cărțile ce s-ar fi scris” (Ioan 21, 25).
Și ca dovadă că Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan nu doar a scris că aceste lucruri există, dar și a vorbit despre ele ucenicilor săi, iată mărturia Bibliei:
„Multe având a vă scrie, n-am voit să le scriu pe hârtie și cu cerneală, ci nădăjduiesc să vin la voi și să vorbesc gură către gură, ca bucuria noastră să fie deplină” (II Ioan 1, 12) sau:
„Multe lucruri aveam să-ți scriu; totuși, nu voiesc să ți le scriu cu cerneală și condei, ci nădăjduiesc să te văd în curând și atunci vom grăi către gură” (III Ioan 1, 13-14).
Iată, prin urmare, că Sfântul Apostol Ioan avea obiceiul și încrederea de a lăsa multe din cele ale duhului prin viu grai, fără a se teme că astfel se vor pierde sau nimici.
Mai sunt multe, multe asemenea texte în Vechiul și Noul Testament, dar nu mai insistăm asupra lor, căci pentru orice om de bună credință este suficient cât am scris pentru a înțelege că, dincolo de feluritele basme băbești și nebuneștile idei ale științei mincinoase exista cuvântul predaniilor apostolice, sfânt, drept, puternic, dumnezeiesc.(4).
Dar va întreba cineva, de ce mai este de trebuință de Tradiție (așa cum am văzut că spune chiar Scriptura) de vreme ce avem Biblia? Și cum putem deosebi Tradiția Sfântă de feluritele răstălmăciri și falsuri eretice apărute de-a lungul veacurilor?
Întrebarea „de ce mai este de trebuință de Tradiție” ne lămurește de fapt și asupra rătăcirilor cumplite în care, așa cum am văzut, cad sectanții.
Vom face aici o revenire la pretențiile lor de „înțelegere” directă și fără sprijin sau lămurire externă a cuiva cu autoritate, sau a unei Tradiții. Am arătat la începutul capitolului că se contrazic pe ei înșiși în aceasta, iar apoi și că sunt împotriva Scripturii când se opun Tradiției. De fapt tocmai aici este problema. Pentru că încrezându-se în capacitatea lor de a înțelege Biblia, cad în greșeli teribile; iar Biblia nu se poate înțelege fără Sfânta Tradiție, așa cum vom vedea.
Dar de la ce pornesc sectanții când îndrăznesc să creadă că pot, fără pregătire teologică, a înțelege Biblia? Vom continua articlolul....
Lumina Adevărului – preot Mihai-Andrei Aldea – Editura Christiana Bucuresti 2007
(4) – De aceea este cu atât mai rușinoasă răstălmăcirea sectanților care interpretează mustrarea adresată fariseilor de Hristos (De ce și voi călcați porunca lui Dumnezeu pentru datina voastră? Matei 15, 3; vezi și Marcu 7, 7-8) ca referindu-se la... Sfânta Tradiție!
Deci Sfânta Tradiție, adică Însuși Cuvântul lui Dumnezeu, transmis oral de Apostoli ucenicilor lor și de aceștia mai departe, această Evanghelie, se poate pune pe același picior cu datinile mincinoase ale sectanților farisei? Acolo este vorba de datini care călcau porunca lui Dumnezeu, nu care o păstrau! Or, nimic din Sfânta Tradiție a Bisericii celei adevărate (nu vorbim de rătăcirile papistașe ori ale altor eretici) nu calcă Scriptura! Dimpotrivă, Sfânta Tradiție este APĂRĂTOAREA Sfintei Scripturi, căci ea i-a dat și canonul, și fără Sfânta Tradiție nu există nici Scriptura! Fiindcă, nu trebuie să uităm aceasta, Sfânta Tradiție este cea prin care s-a format Biblia și s-au stabilit cărțile canonice și cele bune de citit, și s-au înlăturat cărțile îndoielnice sau eretice.
Dacă se respinge Sfânta Tradiție, canonul Sfintei Scripturi nu mai are nici o putere, și atunci nu mai are nici o putere nici Sfânta Scriptură! Se vede prin urmare că Sfânta Tradiție și Sfânta Scriptură sunt legate ORGANIC, și că orice despărțire între ele este erezie și dușmănie față de Cuvântul lui Dumnezeu.
Iar datinile, superstițiile și basmele omenești/lumești/băbești etc. sunt cu totul altceva decât Tradiția Bisericii lui Dumnezeu.
similar în actiunile evreilor fată de el. Este evident căantisemitismul lui are rădăcini religioase si nu rasiale.Mînia lui a pornit de la faptul că evreii nu i-au primitpredica, nici a lui, nici a lui Hristos. Iisus nu a fost acceptatde evreime, profetul reformei nu a fost acceptat de rabini,care au lucrat pe toate căile împotriva lui. Dar nici acestfapt nu este suficient în explicarea mîniei lui bruste, caretrebuie să-si fi avut rădăcinile în altă parte. Pe catolici i-aurît de la început. ca orice rebel care îsi reneagă originea,dar mereu a fost fascinat de Roma. Pînă la sfârsitul vieţii,s-a rugat Maicii Domnului, pe care nu a renegat-oniciodată, asa cum fac luteranii de azi si i-a venerat pesfinti.Ipoteza cea mai plauzibilă pare a fi aceea că evreii auspeculat revolta lui împotriva indulgentelor, cel mai seriosmotiv invocat de el, pe lîngă coruptia Romei, în ruperea dePapalitate. În acest sens, se pare că ei l-au încurajatpromitîndu-i, prin rabinii si intelectualii pe care-i cunostea,că se vor creslina în masă, trecînd la luteranism, dacă el serupe de Vatican.Numai astfel se explică brusca lui dragoste pentru evrei,aprecierile elogioase pe care le face la adresa lor siperseverenta sa în a adresa o parte a predicii sale, în modspecial, fiilor lui Israel. Înşelarea asteptărilor sale, eseculruşinos al predicării printre evrei, combaterea actiunilor luide către rabinat si lepădarea de Hristos a tuturor celor carese botezaseră, cu una sau două exceptii, dovedindu-se cătoate convertirile au fost mincinoase si ordonate derabinat, explică ura lui vehementă şi limbajul violent care,de altfei, a primit o replică pe măsură si la fel de violentădin partea rabinilor.Dacă această ipoteză se adevereşte, dacă cea mai mare simai larg acceptată reformă, care este a lui Luther, sedovedeste a nu fi nimic altceva decît actiunea dedistrugere a unitătii crestine, prin toate mijloacele, de
către evrei, atunci ce am mai putea crede despremormoni. iehovisti, baptisti, penticostali si ceilalti caremerg, în majoritatea lor spre fundamentalism, plasîndu-ipe evrei deasupra tuturor si conditionînd toale deconvertirea lor? Sau, dimpotrivă, o parte merg spre unliberalism total negînd dumnezeirea lui Iisus, declarîndNoul Teslament o colectie de legende puerile si desfiintînd, în fapt, crestinismul asa cum evreii au dorit dintotdeauna.Aici stă cheia tuturor reformelor si sectelor. Dacă Luther afost marioneta evreilor, toate sectele sunt instrumente înmîna lor, chiar dacă unii reformatori au fost convinsi că facbine si urmasii lor de asemenea. Dumnezeu va descoperiadevărul la vremea cuvenită.
putem admite adunările lor, sancţionate si de Hristos,adunări în care se rostesc blasfemii la adresa Mîntuitorului,chiar sub ochii crestinitor care stiu, dar tac si îngăduie. Tinerii evrei să fie pusi la muncă, la topor si la lopată, asacum lucrează si tinerii crestini, nu numai să speculeze si săia camătă, ca să învete si ei că hrana se cîstigă cusudoarea fruntii, fiindcă Dumnezeu a blestemat, nu numaicelelalte neamuri, ci si pe evrei. (Cf. Fac. 3:19) Stilul luiLuther care, în ciuda violentelor de limbaj, este foarteconvingător, faptul că el confirma pe date bibliceblestemul căzut peste evrei, blestem pe care ei însisi îlceruseră atunci cînd l-au determinat pe Pilat să-lcondamne pe Iisus la moarte, la care se adăugau toatefaptele anticrestine ale comunitătii iudaice din Europa si,mai ales, confirmarea indirectă a tuturor legendelor carecirculau în acel timp despre crimele rituale împotrivacreştinilor făcute de poporul lui Israel, au creat o marefaimă cărtii care, în decurs de un singur an -1453 - acunoscut patru editii, ceea ce însemna, pentru epoca de început a tiparului, un lucru extraordinar. Cîte carti astăzi, în conditiile tehnice de care dispunem, cunosc patru editii într-un an?În afară de acest volum, Luther mai publică încă douăpamflete antisemite, cu acelasi caracter, dar mai putinviolente, în care, ca si în "Minciunile evreilor", el afirma cănu are deloc intentia de a-i crestina pe acestia, ceea cecontrazice tot ce spusese mai înainte. Se pare că, în celedin urmă, Luther a renunţat în mod sincer la intenţia de a-icrestina, fie datorită esecului total întîmpinat, fie că s-aconvins că toate aceste crime, sau măcar parte din ele, decare crestinii îi acuzau pe evrei, erau adevărate.Ceea ce este ciudat este faptul că Luther acuzacatolicismul de antisemitism, el constituindu-se înapărătorul acestui popor prigonit. În clipa în care îsischimbă atitudinea faţă de acest neam, el constată că
Biserica Romano-Catolică este vîndută evreimii. Adevăruleste că papa Paul al III-lea (1534-1549) a luat parteaevreilor persecutati si chiar a fondat la Roma o casă pentruadăpostirea evreilor convertiţi. La propunerea papei, astfelde case au apărut în multe orase si Evreii au putut găsi unrefugiu împotriva persecutiilor făcute de luterani, dreptcare, în prezent, ei se străduiesc să dărîme catolicismul dinafară, si din interior.Comentatorii se întreabă ce a putut determina o schimbareatît de dramatică în atitudinea lui Luther fată de poporulales, după ce, multă vreme, el însusi afirma că evreii suntsuperiori crestinilor si că noi trebuie să-i ridicăm ca pe unsteag al lui Hristos. Amintesc numai fraza lui care afirmacă, văzîndu-i pe papi si pe călugări, ar prefera să devinăporc decît crestin.Unii cred că Luther avea o amumită instabilitate psihică sică, asa cum s-a întors împotriva ţăranilor germani, care serăsculaseră pentru dreptate, sub influenţa reformei lui, totasa s-a întors, fără motiv evident împotriva evreilor.Amintesc pe scurt că tăranii au preluat libertatea crestinăpredicată de Luther si au aplicat-o în plan social, în vestulsi în sudul Germaniei. Răscoala porneste din muntiiPădurea Neagră, în 1524 si se extinde în Svabia, Turingia siFranconia.Luther este atît de aprig pornit pe ţărani, încît scrie împotriva lor pamflete de o violentă incredibilă la un cleric,chiar dacă era un reformat. Citez din pamfletul lui intitulat"Contra bandelor ucigase si jefuitoare ale tăranilor":"Arestati-i pe tărani, spînzurati-i, treceti-i prin ascutisulsabiei, în secret si în public. Nimic nu este mai veninos,mai vătămător, mai diabolic decît un răsculat. El este ca uncîine turbat: dacă nu-l ucizi, te ucide el si, cu tine, o tară întreagă."Luther a semănat vînt si a cules furtună. El a uitat că era
un răsculat împotriva unei ordini sacre. Acest pamflet nu afost numai o izbucnire, ci reflexul unei convingeri pe careşi-a mărturisit-o în alle scrieri si scrisori. Într-o epistolăparticulară, adresată unui prieten, el spunea:"Nu s-a văzut niciodată ceva mai mitocănesc decît aceastăticăloasă bandă de tărani care au mîncat si au chiuit pesăturate si acum se simt puternici... măgarul trebuie bătutsi populatia trebuie condusă cu forta." Nu mai insistămasupra violentelor lui Luther. Să continuăm căutarea unoreventuale motive ale schimbării lui de atitudine faţă deevreii pe care, multă vreme, i-a socotit rasa superioară alumii, i-a adulat si i-a ajutat, pentru ca, peste cîţiva ani, să-ideclare dusmanii crestinilor si să-i trateze cu aceeasi urăcu care i-a tratat pe tăranii răsculati.Unii autori afirmă că rabinatul ar fi încercat să-l otrăveascăpe Luther si că de aici a pornit toată ura lui împotriva lor.Se stie că Luther era fricos de moarte, pînă la panica ceamai dezordonată si nu-i ierta pe vrăjmasi. Se temea dediavol, care îl chinuia si încă se mai poate vedea peperetele biroului lui de lucru urma cernelii din călimara cucare a aruncat în diavolul care îl disturba de la scrierilesale. Dacă acest zvon s-ar putea dovedi cît de cît, ar fi oexplicalie suficientă a violenţei lui împotriva evreilor. Darnu există nici o dovadă, este o simplă afirmatie, fară niciun substrat. De altfel, motivatia intrării lui în monahism afost spaima care l-a cuprins cînd a fost surprins pe drumspre casă de o vijelie cu trăsnete si fulgere. Atunci astrigat: "Sfîntă Ana, dacă mă scapi cu viată, măcălugăresc!".Nici ipoteza că instabilitatea lui psihică l-ar fi întors împotriva poporului iudeu asa cum l-a întors împotrivatăranilor nu stă în picioare. Înainte de a se fi întors împotriva lor, ei i-a lăudat si s-a umilit faţă de ei, punîndu-i în aceeasi umilinţă pe toti crestinii. Împotriva tăranilor s-a întors fiindcă el era sustinut de nobili si nu era de acord cuo răscoală care lovea în protectorii săi. Nu a fost nimic
Martin Luther si marile secrete ale reformei care au avut la bazã, dupã spusele parintelui GheorgheCalciu, o mare înselare demonicã aplicatã desionismul acelei vremide părintele Gheorghe Calciu
În 1948 organizalia CRUCIADA NAŢIONALISTĂ CREŞTINĂpublica sub semnătura lui Gerard L K. Smith în St. Louis-Missouri, fragmente din cartea lui Martin Luther: DESPREEVREl ŞI MINCIUNILE LOR. Comentarii paralizante, în sensulcă acuza Biserica luterană si toată intelectualilatea, istorici,critici si teologi, de complicitate organizată internationalpentru a tine departe de public această lucrare a luiLuther, în care se vădeste adevărul despre pozitia reformeifaţă de evrei.În originalul german, cartea lui Luther are 136 de pagini sieste foarte virulentă, asa cum a fost tot timpul stilul putinparanoic al lui Luther. Smith publică însă numai 48 depagini, limitîndu-se strict la atacurile lui Luther împotrivaevreilor si lăsînd deoparte justificările invocate de el.Adevărul este că nici o enciclopedie, nici un dicţionaracademic, nici măcar Enciclopedia Catolică nu suflă unsingur cuvînt despre antisemitismul lui Luther, care nu afost numai o izbucnire de moment, ci a avut o lungăperioadă de incubatie, pînă la izbucnirea în scris si înpredici. După un răstimp în care Luther s-a sprijinit si a fostsprijinit de evrei, nu numai în reformă sau material, ci chiarcu informatie istorică din textele ebraice si cu multe
convertiri la luteranism, convertiri care s-au dovedit,aproape în totalitale, înşelătorii.Această conspiratie a tăcerii nu cred că s-a făcut spreapărarea lui Luther, Catolicismul neavînd nici un interes să-l apere pe cel ce a zguduit Vaticanul din temelii. Fără îndoială că această trecere la index a cărtii s-a făcut dinteama de scandal si din permanenta anxietate pe careproblema evreiască o năştea în sufletul tuturor după celde-al doilea război mondial, îndeosebi cînd evreii au reusitsă-si însuşească, într-o mare măsură, mijloacele decomunicare cu care pot influenţa opinia publică si distrugeorice adversar.Dincolo de cinstea si onestitatea intelectualului, dincolo deregula informatiei libere, pe care institutiile culturale,bibliotecile, inclusiv a Congresului American si aVaticanului, ar trebui să le respecte, se ridică spectrulspaimei de ce vor spune evreii si, în acest caz, libertateaaccesului la informatie nu mai operează.Publicarea comentariului lui G. L. K. Smith a facut ca,pentru scurtă vreme, complotul tăcerii să fie rupt, dupăcare s-a reinstalat valul uitării voite. Pînă în anul 1994,cînd, în toamnă, un grup de pastori luteranifundamentalisti au scris o scrisoare comunitătilor evreiestiprin care îsi cer scuze în numele luteranismului, pentrupamfletele antisemite ale lui Luther. Atunci, pentru primaoară am aflat de existenta acestor pamflete, despre careprofesorii mei de la teologie nu au suflat niciodată nicimăcar un singur cuvînt, desi cred că cel puţin doi dintre ei,care îsi făcuseră studiile în Germania, trebuia să fi auzitmăcar de ele.Se pare că noi, creştinii, am intrat în epoca scuzeloristorice, în special fată de evrei, din moment ce atîtReforma cît şi Vaticanul fac
mea culpa
public pentruinjustiţiile făcute poporului iudeu si, în post scriptum, si
altora, desi, conform profesorului Junin, apărator aladevărului neotestamentar, iudaismul nu şi-a cerutniciodată scuze pentru omorîrea lui Hristos, nici pentrudezastrul comunist.Să urmărim foarte sintetic periplul evreiesc în istoriaEuropei. Trecem peste perioada distrugerii Ierusalimului sia templului făcute de Titus în secolul al doilea, cînd evreiitulburau Imperiul roman cu revoltele lor necontenite şi începuseră să aibă o mare influenţă la curtea imperială.Sentimentele de revoltă ale romanilor şi-au găsitformularea intelectuală în afirmatia lui Tacitus că Evreiisunt dusmanii umanitălii. În Europa Medievală, persecutiile împotriva evreimii sunt cunoscute, ca si motivatiile lor, deaceea nu mai vorbim despre ele.În Anglia, regele Eduard dă un decret, în 18 iulie 1290, princare se punea în vedere locuitorilor de origine iudaică săpărăsească tara înainte de ziua tuturor sfintilor. Se pare căsanctiunile pentru nesupunere erau atît de grave, încît16000 de evrei fug în Spania, care devine, de atunci, placaturnantă a evreimii. La început, i-au primit ca pe ocontrapondere împotriva populatiei arabe: dar curînd sesimt sufocati de numărul mare de evrei si intrarea înmîinile lor a aproape tuturor finantelor, încît si regii, sinobilii ajunseseră la discreţia lor. Legendele încep săcircule, toate acuzîndu-i pe fiii lui Israel de nefericireaspaniolilor.În timpul marii ciume din 1348-1350, s-a spus că evreii auotrăvit puţurile, rîurile şi izvoarele pentru a introducespaima de moarte în crestini, asa cum s-a întîmplat înEgipt pe vremea lui Moise. În 1492, Ferdinand de Aragondă un decret de expulzare a evreilor din Spania, iar în1496, un decret similar apare şi în Portugalia. Evreii fug înmasă în Germania şi în tările Europei Centrale si de Est,unde vor stîrni aceeasi reactie de mînie după cîtiva ani.Luther a luat imediat atitudine, încercînd să-i apere din
toate puterile pe persecutati si influenţînd electoriidiferitelor landuri să-i adăpostească. Iată ce scria el într-unpamflet:"Evreii sunt cel mai mizer popor de pe pămînt. Oriunde sestabilesc, sunt atacati, alungati din toate tările, în toatetările. Stau ca pe o roabă, fără ţară, fără popor, fărăguvern."De altfel, toată miscarea umanistă a luat apărareapoporului ales, în frunte cu Johnan Reuchlin. Luther, a căruireformă a fost făcută, într-o măsură si sub influentaumanismului, face acest lucru cu mult mai multă rîvnădecît altii si chiar devine părintele misiunii protestanteiudaice. Nu cunoastem care a fost pozitia lui Luther fată deevrei înainte de a-si începe reforma. Cert este că, din clipa în care si-a început reforma, Luther a manifestat o marecompasiune si o pretuire deosebită pentru poporul ales, demulte ori chiar în detrimentul crestinismului. În lucrarea sa,Magnificat, el cere încetarea oricărei persecutii a evreilor,dar nu invocînd mila si iubirea hristică, ci ineficientapropagandei crestine printre acestia:"Cine ar mai vrea să devină crestin", spune el, "văzîndu-ipe crestini purtîndu-se atît de necrestineste cu semeniilor?".Întelegem că ambitia lui Luther era de a-i creştina pe evreisi, pe cît se pare, el avusese promisiuni din partea unorrabini si intelectuali evrei că se vor crestina, dacă el vapune capăt persecuţiilor bineînteles, prin trecerea lor laluteranism. În 1523, la scurtă vreme de la afisarea tezelorsale, Luther scrie o carte intitulată: "Că Iisus Hristos S-aNăscut Evreu". Tot în accastă perioadă. el îi scria unuiprieten de-al său, evreul Bernhard, pe care-i botezase:"Dar cînd lumina de aur a Evangheliei va străluci, cuadevărat, putem spera că multi evrei se vor converti cinstitsi adevărat, fiind răpiti astfel de prezenta lui Hristos." (Deunde se vede că deja se profila la orizont conflictul cu
evreii care se crestinau numai de formă si care, mai tîrziu,l-au părăsit pe Luther si l-au atacat cu virulenţă.) Tot lui îiscria, într-o altă scrisoare, sperînd ca Bernhard să devinăun misionar printre evrei.În revista Weimar Briefwechsel, Luther scria, cam înaceeaşi perioadă:"Oricît ne-am lăuda pe noi însine, trebuie să recunoastemcă suntem totusi păgîni, iar evreii sunt de acelasi sînge cuHristos. Noi suntem departe si străini de El; ei sunt rudeleDomnului, verii si fratii Lui... Ei apartin lui Hristos înainte denoi.".În seria de articole intitulale "Convorbiri în jurul mesei",Luther afirma cu brutalitate: "Dacă as fi evreu si as vedeaaceste capete pătrate (este vorba de papi, preoţi şicălugări) învătînd pe altii credinta crestină, aş vrea maidegrabă să devin porc decît crestin."Scrisorile lui Luther, ca si articolele de laudă a poporulutevreu circulau printre fiii lui Israel din toate tările Europei,ajungînd pînă în Palestina. Luther devenea tot mai mult unprofet salvator al poporului ales. Actiunile lui de apărare aevreilor nu s-au limitat numai la articole si scrisori. Prininfluenta pe care o avea asupra conducătorilor diferitelorlanduri, el a determinat aparitia unor decrete de protejarea lor. Astfel, Filip von Hessen, protectorul său, a fost primulcare a dat un asemenea decret de libertate pentru evrei înlandul său, urmat, la scurtă vreme, de un decretasemănător dat de electorul de Brandemburg. În urmaacestor decrete, Luther scrie din nou articole, prin care încearcă să-i convingă pe protejaţi să se creştineze: "Sperca multi evrei să devină crestini înfocati, dacă sunt trataticu blîndete si pe baza Scripturii."Perioada care a urmat acestor încercări de convertiri, pecare Luther se amăgea să le creadă reale, a fost operioadă de mari frămîntări pentru el. Pe de o parte, el
voia să creadă cu toată puterea în promisiunile decrestinare pe care diferiţi rabini i le faceau, cu scopul de aobţine cît mai multe avantaje, pe de altă parte, vedea binecă aceste convertiri erau simple înselătorii si că reforma luipe care, după părerea unor comentatori, o pornise la îndemnul rabinilor, ce îi promiseseră că se vor creştina,devenise punctul de atac al rabinatului, care socotea căviolenţa argumentelor lui Luther, elocventa lui de tribunconstituiau un pericol real pentru iudaism. Luther suferea,asa cum suferea pentru toate. În ultimele lucrări publicate, în predici si în convorbiri, înainte de a se întoarce împotrivacelor pe care i-a lăudat atîta, Luther face o risipă disperatăde argumente pentru a-i convinge să devină crestini cuadevărat. Le întinde mîna si se foloseste de evreiicrestinati pentru a-i convinge si pe altii să se crestineze,stiind deja că acestia îl trădau.Unor rabini si unor intelectuali evrei le-a oferit o serie deavantaje: doi dintre ei - Johannes Boschenstein si MattaeusAdrianus - au fost numiţi de el profesori de ebraică si de Tora la Universitatea din Wiltemberg, dar a esuat si cu ei.Acestia vorbeau studentilor împotriva crestinismului si areformei. Antonius Magarithe, care se botezase în 1522,preda ebraica în mai multe universităti germane. Se parecă acest neofit a fost de bună credintă. Nu stim ce s-a întîmplat, pînă la urmă, cu el, dar stim că a publicat douăcărti crestine pentru evrei, care însă nu au avut nici unefect, fiind anulate de rabinii prieteni si protejati ai luiLuther. Reforma a cîstigat foarte putini evrei. Luther faceafirmaţia că doi rabini au reuntat la rătăcirile lor si s-aubotezat în fata întregii universităti din Wiltemberg. Nu nespune însă ce s-a întîmplat cu ei după aceea, dar evolutialui ulterioară ne face să credem că nici unul din acestia,asa-zisi botezati, nu a rămas fidel noii credinte.Asa cum Luther îi influentase pe electorii protectori să-iapere pe evrei, pe care spera să-i convertească în modreal la luteranism, tot aşa, si probabil tot prin influenta lui....
