Editura Bizantină continuă publicarea lucrărilor Părintelui arhim. Simeon Kraiopoulos cu o nouă lucrare din seria Problemele psihologice și Viața duhovnicească. Este o carte care se adresează oricărui creștin care încearcă să se cunoască pe sine și să-și corecteze neputințele, slăbiciunile sau defectele. Este o carte de mare ajutor pentru preoții duhovnici și pentru pshioterapeuții și psihologii creștini. Părintele Simeon este cu adevărat un deschizător de drumuri în teologia și spiritualitatea răsăriteană, încercând și reușind să dea o replică creștină problemelor ridicate de știința psihologiei, a psihoterapiei și a celorlalte științe care se ocupă cu sufletul sau cu psihicul omului.

Este un lucru care ar trebui să se întâmple cu multe alte domenii: sociologic, cultural, politic etc. Teologia creștină trebuie să ofere omului contemporan lectura proprie, în duhul Evangheliei și al Bisericii a problemelor specifice acestor domenii, ca dealtfel a întregului spectru al vieții individuale sau sociale a omului. Perspectiva teologică se opune perspectivei seculare, autonome tocmai pentru că ia în calcul existența lui Dumnezeu, prezența și lucrarea Lui continue în lume și în viața fiecărui om, în timp ce perspectiva seculară îl ignoră pe Dumnezeu și elaborează înțelegerea acestor lucruri ca și când Dumnezeu nu ar exista. Cele două perspective sunt diametral opuse și orice încercare de a concilia este sortită din start eșecului.

Păeintele Simeon repetă obsesiv unele lucruri. Pentru unii cititori poate că această revenire repetată asupra acelorași lucruri este supărătoare. Poate fi supărătoare, într-adevăr dar este cu siguranță foarte utilă. În felul acesta ni se atrage atenția asupra unor lucruri fundamentale pe care, de obicei, le ignorăm. În lucrarea de față, autorul repetă de nenumărate ori faptul că sufletul omului are trei straturi: conștientul, subconștientul și inconștientul; conștientul reprezentând aproximativ a zecea parte din întreg.

Restul este necunoscut și, în consecință, necontrolat. Provocarea majoră este ca omul să pătrundă în zonele necunoscute ale sufletului, ale ființei sale. Altfel nu se poate controla cu adevărat, nu poate fi stăpân pe sine. Imbolduri foarte puternice ieșite din adâncul necunoscut și nestăpânit al ființei sale îl vor birui, îi vor anihila voința, îl vor purta pe o cale pe care el nu și-o dorește, dar nici nu o poate evita.

Sfinții sunt invocați la tot pasul de părintele Simeon ca fiind modelele noastre, tocmai pentru că, printr-o nevoință îndelungată, ei reușesc să aducă la suprafață, să cunoască și să controleze adâncul necunoscut al sufletului lor. Pentru psihologia creștină modelul sfinților este modelul celor care au reușit, calea sfinților este calea care duce la împlinire. Este vorba despre un mod de viață validat de experiență, un mod de viață care îl conduce pe om la împlinirea existențială, la atingerea scopului existenței sale. Componenta dominantă a acestui mod de viață este stăruința de fiecare clipă în a se încredința lui Dumnezeu. Stăruința neîntreruptă de a ieși din inerția egoistă, egocentrică, din modul de a trăi pentru tine,înspre tine și de a începe, sau continua, sau crește în modul de viață orientat spre ceilalți, și în cele din urmă spre Dumnezeu. A pune început bun, înseamnă a te nevoi în fiecare clipă să te îndrepți spre Dumnezeu, ca spre sensul existenței Tale, Cel de la care vine viața adevărată, neamăgitoare și nestricăcioasă.

Toate aceste lucruri le analizează Părintele Simeon în cartea Sfinției sale, făcând o reușită lectură creștinească, teologică a problemelor sufletești, a problemelor psihologice, cu care se confruntă omul dintotdeauna, dar mai ales în vremurile noastre.

Aceeași clarviziune, același necruțător dar realist simț critic, întemeiat pe un extraordinar de dezvoltat și experimentat spirit de observație, cu care ne-am obișnuit în celelalte lucrări traduse și publicate în limba română. Cu forța convingătoare a investigației care începe cu sine însuși și care vorbește și pentru sinenu numaipentru ceilalți și care determină pe cititor să se mobilizeze nu nuami pentru asimilarea unor informații teoretice, ci mai ales pentru confruntarea cu sine pentru pentru verificarea celor citite în propria experiență. Acesta este și secretul care a făcut din aceste conferințe publice ale Părintelui Simeon, transpus în scris și publicate ulterior, lucrări de mare succes la public. Ele sunt exrem de utile fiecărui cititor, sunt cu adevărat folositoare de suflet. Merg, ușor la sufletul cititorului, îl ajută și îl determină să înceapă în clipa respectivă cercetarea sinelui, să se descopere pe sine, să-și indentifice problemele pe care le ignora complet și să ăncerce să le rezolve adoptând soluțiile practice propuse.

Cartea de față, ca și celelalte, este cuceritoare și pentru faptul că elimină complet discursul scolastic, adică expunerea lucrurilor numai de dragul științei. Părintele Simeon nu vorbește și nu scrie pentru aș face publică știința, ci scrie pentru a-i ajuta pe semenii săai să-și rezolve problemele concrete de viață, pentru a da mărturie despre o experiență izbăvitoare și eficientă care este și a sa, dar, mai ales, este a sființilor Bisericii.

Adevărul esențial de la care pleacă părintele Simeon în cartea de față este acela că omul este captiv zonei necunoscute a sufletului, subconștientului și, mai ales, inconștientului care-i este complet necunoscut. Pledoaria este pentru efortul neîncetat de a scoate la suprafață și a curăța apele tulburi și întuneericul acestor adțncuri sufletești, unde omul depozitează, de obicei lucrurile urâte, refulările și frustările de tot felul, poftele murdare neîmplinite, gândurile necuviincioase, ambițiile neîmplinite, resentimentele generate de relațiile cu cei apropiați, traumele sufletești din perioada copilăriei și a adoleșcenței etc. Lumea aceasta reprezintă după estimările specialiștilor în psihologie 90 % din lumea noastră interioară. Nefiind controlată, această lume ne stăpânește cu forța ei oarbă, generând impulsuri de nestăpânit, dictând atitudini contradictorii și inexplicabile, născând în noi și hrănind stări de tristețe, dedescurajare, fără să existe vreun motiv aparent. Calea ieșirii din această situație este scoaterea la suprafață a acestei lumi din adțncul nostru.

Psihologii și pshoterapeuții au dezvoltat fel de fel de metode și tehnici în acest sens. Părintele Simeon propune soluția sau terapia creștină, experimentată de sfinții Bisericii care este simplă: încredințează-ți partea conștientă din tine lui Dumnezeu, sau, încredințează-te lui Dumnezeu atât cât te cunoști și cât simți despre tine și, odată predată lui Dumnezeu partea conștientă a sufletului, va ieși la suprafață o parte echivalentă din subconștient și din inconștient. Continuând demersul cu consecvență și iarăși încredințând lui Dumnezeu partea conștientă din tine, va continua să iasă la suprafața conștientă altă parte din profunzimile necunoscute întunecate ale sufletului. Și așa, până când vom scoate la suprafață totul și vei ajunge să te cunoști pe tine însuți cu adevărat și în întregime. În plus, te vei trezi că ai ajuns la liman sau pe malul celălalt, cum spune Părintele Simeon, adică ai ajuns la Dumnezeu, pur și simplu pentru că este momentul care coincide cu încredințarea sau predarea totală a sufletului sau a sinelui în mâinile lui Dumnezeu. Acesta este momentul eliberării noastre din captivitatea sau di temnița propriului nostru suflet, care echivalează cu cunoașterea deplină a sinelui și cu posibilitatea de a-l stăpâni. Este momentul adevărat al maturității noastre sufletești, când devenim, cu adevărat liberi și responsabili pentru că devenim stăpâni pe noi înșine. Este o maturitate duhovnicească pe care, din păcate, cei mai mulți dintre noi nu o atingem niciodată, murind sclavi în temnița adâncului propriei noastre ființe.