Când se află omul față în față cu Dumnezeu? Suntem încredințați că omul ajunge să conștientizeze cel mai profund acest sentiment doar atunci când viața îi este în pericol, fie înaintea unei morți provocate de o boală care îl stinge oarecum lent, fie în timpul unui accident, fie la un cutremur, fie într-o durere mare și fără de sfârșit! Cam în aceste răstimpuri ajunge omul să-și dea seama că undeva Cineva stă la cârma acestei lumi și acestei existențe.
De ce îngăduie Dumnezeu asta pentru unii dintre noi? Greu de răspuns câtă vreme nu avem o relație vie cu El. Nimic din ceea ce se petrece pe lumea acesta nu este întâmplător sau o operă a hazardului, deoarece Dumnezeu guvernează totul. Avem nevoie să înțelegem că, și dacă trăim, și dacă murim, și dacă suferim sau indurăm anumite lucruri, toate se petrec într-o relație directă cu libertatea ce ne-a fost dăruită de Dumnezeu și marea Lui dorință de a face un lucru bun, un lucru mântuitor din orice lucru rău. Părintele Simeon Kraiopoulos ne povestește când:
Suferința ne aduce față în față cu Dumnezeu!
„Doamne, Dumnezeul mântuirii mele, ziua și noaptea am strigat înaintea Ta. Doamne, Dumnezeul meu, Tu ești Mântuitorul meu!”
Psalmistul crede că Domnul este Mântuitorul în general, și mântuirea lui în particular. Desigur, în continuare, această credință parcă se pierde, dar psalmul începe cu această încredințare că Dumnezeu este mântuirea lui, și este lucrul cel mai important.
Nu știu cât suferă astăzi bolnavii care pătimesc de boli grele, nevindecabile. Acum, știința medicinei îl ușurează suficient pe bolnav, pe cel căzut, oricât de grea ar fi boala. În vechime însă, când medicina nu făcuse atâtea progrese, existau situații înfricoșătoare.
Îmi amintesc nu de unul, ci de doi, trei, cinci bolnavi care trăiau fără nici o nădejde. Nu doar fără speranța că vor fi vindecați – oricum venea moartea – ci și fără nădejdea ușurării. Erau bolnavi care aveau dureri insuportabile până într-acolo încât înnebuneau, iar oamenii nu puteau să-i ușureze, chiar dacă se străduiau cu pseudocalmante să-i aline. Am în minte pe cineva aflat în boală grea. Avea o suferință care nu înceta cu nimic. Și săracul, mai ales serile – pentru că seara simte cineva mai mult durerea – ca să mângăie, ca să găsească o cale de ieșire, cânta. Și mărturiseau cei mai mari și auzeam și noi cei mici, că acela cântă de prea multă durere.
În anumite situații, Dumnezeu îngăduie o durere mare, insuportabilă, nesfârșită, fără nădejde, nu doar fără speranța vindecării, ci și fără nădejdea ușurării, așa cum am spus. Și în vechime ca și astăzi, de multe ori știința este limitată, „are mâinile legate” și bolnavul suferă, așa cum rânduiește și hotărește Dumnezeu.

Dumnezeu rânduiește dar mai greu este pentru noi să înțelegem iubitoarele Lui judecăți cu fiecare „fiu” în parte.
Uneori suntem atât de răzvrătiți ptr că cineva apropiat nouă, moare, și suntem de-a dreptul revoltați că Dumnezeu a hotărât acest lucru ptr persoana respectivă, dar nu știm, sau nu vrem să știm, sau nu înțelegem, că momentul ales de Dumnezeu este cel mai prielnic acelui om. Cu siguranță nu privim lucrurile din perspectiva lui Dumnezeu și nu întrevedem judecata Lui, nici ce a văzut El bine într-un lucru atât de dureros nouă celor „limitați”.
Sfinții sunt aceia care reușind să se unească cu Dumnezeu, înțeleg „limbajul” Lui, înțeleg pronia Lui, înțeleg iubirea Lui!
Ajută-ne Doamne să ne unim cu tine!

Taina Suferinței – Arhim. Simeon Kraiopoulos – Editura Bizantină – București 2007