de Calin Pocol | Vizionări: 3571
Mă întrebam adesea de ce se spune « Stâlp al Ortodoxiei » sau de ce alegeau unii călugari să fie stâlpnici. Un stâlp este util atunci când trebuie să susţină ceva, să ajute ceva (sau pe cineva) să stea drept. Si, foarte important, să stea în acelasi loc indiferent de vitregiile vremii sau ale vremurilor!
Stâlpul sprijină dar nu judecă. Cel sprijinit este (de obicei) mai slab, care are nevoie de un sprijin puternic care să nu-i judece nevolnicia. Singura problemă care apare este atunci când stâlpul este mai slab decât cel sprijinit şi acesta din urmă nu vrea să stea drept şi să se înalţe spre cer. In acest caz se răstoarnă amândoi, dar cele mai mari stricaciuni le are stâlpul. Cred că ăsta ar fi un motiv pentru care un batrân spunea că atunci când sari după cineva în foc să-ţi uzi mai întâi barba.
Stâlpul (propteaua) se pune întotdeauna la ceva slab pentru a-l ajuta în dezvoltarea lui, iar o regula esenţială este aceea că nu exista nicio critică în privinta “pregătirii mai firave” a celuilalt. Stâlpul nu face niciodată voia lui ci pe cea a stăpânului. El nu se pune niciodată singur undeva ci este pus de stăpânul lui. Stâlpul nu-şi alege sprijinitul ci stăpânul este cel care-i alege rostul / destinul.
Să sprijini ceva sau pe cineva deja puternic şi cu formare / orientare corectă este simplu şi oferă multă (auto)mulţumire. Problema apare când cel sprijinit este atât de slab încât nici nu-şi dă seama de slăbiciunile lui dar cârcoteşte întruna.
La fel, într-o prietenie nu poti să ceri celuilalt sentimente, afecţiune, dragoste. Singurul lucru pe care poti să-l faci este să ai tu afecţiune, dragoste, prietenie.
O cunoştinţă obişnuieşte să răspundă la întrebarea “Ce faci?” astfel : “Incerc să fac bine dar nu reuşesc întotdeauna”. Cred că şi noi trebuie să încercăm să facem binele, să nu facem niciodată răul, iar dacă nu mai putem face altceva să-L rugăm pe Dumnezeu să faca El ceva (“Dumnezeu nu ne cere să facem noi minuni: pe acestea le face El singur” – Pr. Arsenie BOCA).
Doamne, iartă-ne şi ne miluieşte!
Articol de Călin Pocol
M-am îndepărtat însă de scopul vieţii creştine: mântuirea! Spun Sfinţii Părinţi că cea mai mare virtute e smerenia! Dar cum se dobândeşte ea ? Avem răspuns la întrebarea asta fie în vorbele, sfaturile drepţilor şi sfinţilor fie în faptele lor. Avem astfel ca exemplu pe nebunii pentru Hristos, pe cei care primesc toate ocările, toate certările, toate vorbele grele fără să crâcnească, totul doar pentru a dobândi smerenia. Ei ne arată lecţia pe care trebuie să o învăţăm şi noi dacă dorim smerenia, adică de fapt mântuirea sufletului. Asta e o cale de a-ţi pierde sufletul, de a reacţiona ca şi morţii din morminte fie la laude fie la ocări.
Dă-ne Doamne smerenie, iubire şi răbdare!
