de Simeon Kraiopoulos | Vizionări: 2932
Într-adevăr, cineva poate să meargă să se mărturisească, să se împărtășească, să stea ore în șir la rugăciune, dar cu scopul josnic să-și satisfacă egoismul, și nu pentru că se pocăiește înaintea lui Dumnezeu și își cere iertare de la Acesta.
Nu pentru că zice: ,,Sunt păcătos, Dumnezeul meu și am săvârșit acest lucru!” și că se smerește și are inima zdrobită înaintea lui Dumnezeu. Nu!
În realitate cere iertare și le face pe toate acestea, pentru că ar dori, dacă s-ar putea ca Dumnezeu să facă astfel încât să simtă că este o persoană nevinovată înaintea Lui și, în cele din urmă, să nu-și piardă părerea bună pe care o are despre sine.
Să luăm seama la acest aspect. Am spus și altădată că mulți creștini duc o luptă duhovnicească stăruitoare, se nevoiesc, se roagă, postesc, se căiesc, priveghează, dar scopul lor mai presus de toate este să reușească să dobândească o părere bună despre ei, să vadă că au virtuți, că au progresat duhovnicește, și astfel, să poată pe ascuns să se laude pe ei înșiși, părând virtuoși înaintea lui Dumnezeu.
Acești oameni, sau nu știu ce li se întâmplă, pentru că există și asemenea situații, sau sunt nesăbuiți. Într-adevăr, sunt anumiți creștini nesăbuiți care, făcând anumite lucruri, cred că sunt pe calea cea bună și apar desăvârșiți înaintea lui Dumnezeu, însă în nemintoșenia lor. Sunt alții care au o oarecare conștiință de sine, dar sunt în continuare tulburați, fără să lipsească niciodată din sufletul lor tristețea, exact pentru că nu pot să fie așa cum doresc să fie, să se laude pe ei și să poată avea avea o părere bună despre ei. Sunt continuu expuși în ochiii lor și pentru că nu le place acest lucru, suferă, se arată tulburați și întristați.
Aceasta o pătimesc, ar spune cineva, mulți dintre cei care dobândesc doar puțină căldură din viața lor duhovnicească și se luptă cu un anume zel ca să fie creștini buni. Când, însă, pe de o parte ignoră realitatea, iar pe de altă parte se arată bolnăvicioși, cu o structură sufletească pe măsură, când nu au dispoziția să se smerească înaintea lui Dumnezeu, și toată lupta lor se rezumă la a fi cineva, aceștia au permanent o tristețe, o tulburare, așa cum am explicat mai sus. Au o instabilitate înlăuntrul lor, o răzvrătire și sunt astfel permanent nefericiți. Această tristețe este demonică și aș zice că este și o stare de boală.
V-aș ruga, frații mei, să înțelegeți cât mai repede că acest subiect se referă la fiecare dintre noi, să nu întârziem deloc în această stare și, cât se poate de grabnic, să fugim de aceasta.
Și fuge cineva doar dacă se căiește și se smerește sincer și zice: ,,Sunt fericit în această stare, când sunt nimic! De ce vreau să fiu cineva?”
Și apare înaintea lui Dumnezeu și se predă Acestuia ca un nimic, încredințându-se Lui. Dumnezeu îl va primi, îl va ierta, îl va milui și va începe o viață nouă.
Taina Suferinței – Arh. Simeon Kraiopoulos – Editura Bizantină 2007
De unde ati luat formularea pe care ati citat-o?
Vedeti http://www.dervent.ro/biblia.php
2 Toată bucuria să v'o puneţi în seamă, fraţilor, când daţi de felurite ispite,
Ispitele devin o mare problemă când nu le vedem si cadem astfel in ele.
Ispitele sunt folositoare.
1 Iacov, robul lui Dumnezeu şi al Domnului Iisus Hristos, celor douăsprezece seminţii, care sunt în împrăştiere, salutare.
2 Mare bucurie să socotiţi, fraţii mei, când cădeţi în felurite ispite,
3 Ştiind că încercarea credinţei voastre lucrează răbdarea;
4 Iar răbdarea să-şi aibă lucrul ei desăvârşit, ca să fiţi desăvârşiţi şi întregi, nelipsiţi fiind de nimic.
5 Şi de este cineva din voi lipsit de înţelepciune, să o ceară de la Dumnezeu, Cel ce dă tuturor fără deosebire şi fără înfruntare; şi i se va da.
6 Să ceară însă cu credinţă, fără să aibă nici o îndoială, pentru că cine se îndoieşte este asemenea valului mării, mişcat de vânt şi aruncat încoace şi încolo.
7 Să nu gândească omul acela că va lua ceva de la Dumnezeu.
8 Bărbatul îndoielnic este nestatornic în toate căile sale.
9 Iar fratele cel smerit să se laude întru înălţimea sa,
10 Şi cel bogat întru smerenia sa, pentru că va trece ca floarea ierbii.
11 Căci a răsărit soarele arzător şi a uscat iarba şi floarea ei a căzut şi frumuseţea feţei ei a pierit; tot aşa se va veşteji şi bogatul în alergăturile sale.
12 Fericit este bărbatul care rabdă ispita, căci lămurit făcându-se va lua cununa vieţii, pe care a făgăduit-o Dumnezeu celor ce Îl iubesc pe El.
13 Nimeni să nu zică, atunci când este ispitit: De la Dumnezeu sunt ispitit, pentru că Dumnezeu nu este ispitit de rele şi El însuşi nu ispiteşte pe nimeni.
14 Ci fiecare este ispitit când este tras şi momit de însăşi pofta sa.
15 Apoi pofta, zămislind, naşte păcat, iar păcatul, odată săvârşit, aduce moarte.
16 Nu vă înşelaţi, fraţii mei prea iubiţi:
17 Toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit de sus este, pogorându-se de la Părintele luminilor, la Care nu este schimbare@ sau umbră de mutare.
18 După voia Sa ne-a născut prin cuvântul adevărului, ca să fim începătură făpturilor Lui.
19 Să ştiţi, iubiţii mei fraţi: orice om să fie grabnic la ascultare, zăbavnic la vorbire, zăbavnic la mânie.
20 Căci mânia omului nu lucrează dreptatea lui Dumnezeu.
21 Pentru aceea, lepădând toată spurcăciunea şi prisosinţa răutăţii, primiţi cu blândeţe cuvântul sădit în voi, care poate să mântuiască sufletele voastre.
22 Dar faceţi-vă împlinitori ai cuvântului, nu numai ascultători ai lui, amăgindu-vă pe voi înşivă.
23 Căci dacă cineva este ascultător al cuvântului, iar nu şi împlinitor, el seamănă cu omul care priveşte în oglindă faţa firii sale;
24 S-a privit pe sine şi s-a dus şi îndată a uitat ce fel era.
25 Cine s-a uitat, însă, de aproape în legea cea desăvârşită a libertăţii şi a stăruit în ea, făcându-se nu ascultător care uită, ci împlinitor al lucrului, acela fericit va fi în lucrarea sa.
26 Dacă cineva socoteşte că e cucernic, dar nu îşi ţine limba în frâu, ci îşi amăgeşte inima, cucernicia acestuia este zadarnică.
27 Cucernicia curată şi neîntinată înaintea lui Dumnezeu şi Tatăl, aceasta este: să cercetăm pe orfani şi pe văduve în necazurile lor, şi să ne păzim pe noi fără de pată din partea lumii.
A cade în ispita este a crede că am făcut totul fără greşeală, a crede că sunt foarte important pentru cursul lucrurilor.
Uneori omul se ispiteste singur de la diavol, alteori este ispitit de cei din jur.
