Adesea omul caută o portiță de scăpare în mijlocul ispitelor și încercărilor acestei vieți și-și află odihna în taina pocăinței și a sfintei spovedanii. Mare taină poate fi spovedania și multă ușurare poate aduce cât și puterea de a pune început bun. Din nefericire prea puțini suntem aceia care înțelegem cum să facem această pocăință și această mărturisire astfel încât să realizăm un lucru bine plăcut lui Dumnezeu.
Părintele Emilianos Simonopetritul ne descoperă cum să facem să nu greșim până și pe această cale. Iubirea de sine și iubirea de propria imagine vin mereu în sprijinul unei false sau proaste înțelegeri a trăirii duhovnicești autentice. Și iată ce ne spune părintele, legându-se de scrierile Sfântului Isihie cu privire la trezvie:
„Și împreună cu El se împotrivește cu bărbăție vrăjmașilor. Și numai Lui se mărturisește, Care are puterea să-i ierte toate păcatele”.
Acum, Sfântul trece la viața noastră practică. Ne analizează inima prin prisma părtașiei ei, coboară oarecum în latura pătimitoare a ființei noastre.
Tu, zice, să te încredințezi puterilor pe care le-a așezat înlăuntrul tău Dumnezeu, și ele își vor face treaba lor. Numai să te împotrivești cu bărbăție, cu toată voința ta vrăjmașilor, demonilor celor vicleni, care sunt nevăzuți.
Să-i urmărești așa cum fac câinii care, când văd pe cineva că vine de departe, își ațintesc privirea asupra lui, iar acesta, văzându-i pleacă. La fel face și vrăjmașul: când vede că-l urmărești, pleacă. Nu-i nevoie ca tu să te războiești.
Dar să știi că dacă oprești lucrarea trezviei, îndată vrăjmașul te va prinde, deoarece stă la pândă.
Tu nu-l vezi, dar el există. De aceea, să i te împotrivești cu bărbăție împreună cu Dumnezeu. Ori ești cu Dumnezeu și, în relitate, nu mai există dușmani ca să lupți, ori nu ai simițirea lui Dumnezeu, că împreună-călătorești cu El, că Dumnezeu Se luptă și tu Îl urmezi, iar vrăjmașul cel nevăzut face cu tine ce vrea.
După toate acestea, nu uita, mai întâi, să ai simțul neîncetatei întoarceri a demonului spre ispitire contra ta și să te împotrivești lui necurmat.
În al doilea rând, să te spovedești, să mărturisești păcatul tău lui Dumnezeu, Singurul care are puterea să ierte toate păcatele. Nimeni altul nu poate să-ți ierte păcatele.
Aici spovedania are înțelesul harismei duhovnicești a pocăinței. Nu este deschiderea inimii pe care o facem, de obicei, la duhovnic. Merg, de exemplu, la Stareț ca să mă spovedesc și îi spun:
"Părinte, l-am așteptat pe constructor la ora 10 și n-a apărut, nici telefon nu mi-a dat. Am așteptat, am așteptat, până când l-am judecat în inima mea. În cele din urmă a venit la ora două, dar nu am mai putut să lucrez cu el, fiindcă deja era târziu.” În loc de toate acestea câte am zis, aș fi putut să spun doar atât: „Părinte, am obosit ieri din cauza unei așteptări pe care am fost obligat să o fac.”
Ce înseamnă însă „am obosit”? Că nu am răbdare, că nu am bărbăție, că nu accept câte mi se întâmplă.
Eu te întreb: „De ce te-ai neliniștit, de ce te-ai tulburat, de  ce ai obosit, de ce te-ai revoltat? Tu l-ai făcut să întârzie? singur a întârziat. Ai fi putut să-i spui Starețului.”
De obicei însă astfel acționăm în viața noastră. Adică nu merg să mă spovedesc și să spun: „Am păcătuit Domnului” (2 Rg.12, 13), pentru că sunt un om lumesc, trupesc, nu accept nimic, vreau să-mi vină toate așa cum mi-au fost promise și merg la spovedanie ca să aud:
"Bravo, copile, ai așteptat atâtea ore!” Pe acest „bravo!”, adică dezvinovățirea mea, îl aștept, și nu îndreptățirea mea de către Dumnezeu, adică să-I plătesc datoria mea.
Să mai luăm un exemplu. Mergi la Stareț și-i spui: „În perioada aceasta n-am putut să mă rog. Cel de lângă mine a făcut gălăgie toată noaptea și n-am putut să dorm, mi-am pierdut toată pacea.”
Ce aștepți tu, de fapt, de la Starețul tău? Să accepte că fratele tău a greșit.
Bine, a greșit fratele, dar la ce-ți folosește ție că a greșit el? Tu ai pierdut singurul prilej de ați dovedi răbdarea, arătând bunăvoință și zicând rugăciunea. Iar atunci când urma să te întâlnești cu Starețul, ai fi putut să-i relatezi întâmplarea.
Așadar, nu este un subiect de spovedanie ce a făcut celălalt.
Subiect de spovedanie este când descopăr că nu am pace și răbdare, că nu-l accept pe celălalt, că am pretenții și ceilalți nu mă bagă în seamă.
Atunci să mă spovedesc și să spun:
„Părinte, sunt cel mai mare egoist, vreau ca ceilalți să trăiască cum îmi pică mie mai bine!”
Aceasta este o adevărată spovedanie care țâșnește din nevoia de a-mi păstra legăturile mele cu Dumnezeu. Aceasta este spovedania de la început, ca să nu-L pierd pe Dumnezeu.
După aceasta vine pocăința cu care mi se luminează inima și aflu înaintea lui Dumnezeu păcatele mele. Descopăr cele negrăite, cele mai subțiri straturi ale egoismului meu, ale neînțelegerii mele, ale părții mele raționale. Acesta pentru că la început omul cunoaște doar păcatele sale grosolane. Dar când începe să exerseze această lucrare dumnezeiască în viața sa, atunci izvorăște pururea curgătoare dinlăuntrul lui luminarea Sfântului Duh - în esență, ea vine de sus - și astfel reușește să-și vadă cele mai subțiri păcate, da care până atunci nici nu era conștient. Iată cum dobândește cineva adevărata pocăință.
De obicei însă 99,99% din spovedaniile noastre sunt un ciripit, o strădanie de început. Iar când amestecăm și alte lucruri, ne îndepărtăm tot mai mult de spovedania adevărată. Cum să mai ajungem și la spovedania omului care se pocăiește, care doar atunci primește harul lui Dumnezeu!
Prin urmare, este evident că și adevărata pocăință și spovedanie se descoperă prin trezvie și decurg din ea. Numai cu ea trăiește și trupul nostru, și sufletul nostru, și duhul nostru, și este cultivată legătura noastră cu Dumnezeu.

Sfântul ISIHIE - Cuvânt despre trezvie - Arhim. Emilianos Simonopetritul - Editura Sf. Nectarie