Un bătrân monah, drag sufletului meu, odată fiind întrebat de ce lăcrimează și suspină pentru sufletele triste, care își lasă durerile pe umerii lui și poate nu se vor mai întoarce niciodată ?
Iar bătrânul, ștergându-și cu mâneca dârele mari de pe obrajii uzi i-a spus având chipul luminos:
„Dacă-l plâng nu-mi mai este străin îmi este ca un frate. Hotărârea o iau lacrimile mele...“
"...toate le putem cunoaște, toate le putem învăța. Numai din suferință nu vrem să învățăm ceva!
Credem că știm ce e suferința, că nu mai putem avea surprize, că am mers până la capăt. Da de unde ! Suferința e veșnic nouă, mereu variabilă, orișicând proaspătă.
Însă cred că totul nu e să învingi, totul e să lupți până la capăt; aici e mângâierea, aici e cununa, aici e jertfa.
Să fii iubit de Dumnezeu și să iubești pe Dumnezeu înseamnă a suferi...
„Fericiți cei ce plâng, că aceia se vor mângâia.“(Matei 5,4). Hristos e cel mai intim cu noi, mai intim decât noi înșine. Eu nu mă cunosc la fel de bine cum mă cunoaște El și nu țin la mine așa cum ține El.
Hristos Dumnezeu vrea ce e mai bine pentru noi. Nici noi nu vrem atât bine, cât bine ne vrea El.
Dacă noi vedem doar aici și acum, Domnul vede în perspectivă, știe ce voi face în viitor, vede și cunoaște ceea ce eu nu pot pătrunde.
Și ce este interesant că nu ne dă mai mult decât putem duce.
Hristos e cel mai bun prieten al nostru și ar trebui să vorbim cu El ori de câte ori simțim, liber, deschis și sincer.
Nimeni nu poate cât poate Hristos și nimeni nu mă poate duce de mână așa cum o face El.
Să fim întru Hristos înseamnă să devenim una cu El într-o comuniune unde trăirea depășește cuvintele și totul se petrece într-un grai al inimii.
Hristos este atât de prezent în viața noastră încât sunt convins că fiecare dintre noi de multe ori i-am simțit răsuflarea în ceafă...
Dumnezeu, Tatăl nostru Cel din ceruri, ne iubește mult iar noi trebuie să învățăm ce înseamnă cuvintele „Facă-se Voia Ta“ cea sfântă și nu pofta mea cea egoistă.
Dumnezeu are pedagogia Lui pe care nu o putem înțelege.
El le așază pe toate atât de minunat și armonios încât chiar trăiești din plin sentimentul minunii, numai că noi nu avem răbdare.
De ce nu înțelegi oare suflete că dacă Dumnezeu te pierde pe tine, nici îngerii nu-i sunt consolare ?!
Biserica nu e tribunal, ci este prilej de întâlnire și de mângâiere cu Hristos.
E răspunsul nostru la invitația lui Hristos care zice „Îndrăzniți! Eu sunt; nu vă temeți!“ (Marcu 6, 50) ; „Nu te teme. Crede numai.“ (Marcu 5, 36)
Ridicați-vă din păcat și nu vă mai temeți „iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârșitul veacului“ (Matei 28, 20)
E bucurie, e trăire, e binecuvântarea de a simți gustul dulce al iertării.
Numai păcătoșii pot gusta creștinismul în toată plinătatea lui, căci nu este nici un păcat care să stea împotriva iubirii lui Dumnezeu.
Căci contrariul păcatului nu e virtutea, ci contrariul păcatului e libertatea. A fi liber pentru Hristos.
Ca să revin la suferință îmi dau seama că nu suntem aproapele nimănui.
Ni-l facem pe un altul aproapele nostru, făcându-ne aproapele său printr-o faptă, printr-un gând de rugăciune sau un cuvânt bun ce ne poate aduce Raiul, aidoma tâlharului de pe cruce.
Să ne doară durerea celui de lângă noi și să ne bucure bucuria lui și așa vom împlini porunca lui Hristos căci „dacă l-am câștigat pe fratele meu, l-am câștigat pe Dumnezeu”