Cât de „mamos” se poartă Dumnezeu cu iubiții lui fii, câtă tandrețe în purtarea lui de grija. Părintele Simeon Kraiopoulos ne propune o perspectivă a acestei purtări a lui Dumnezeu față de Om:
Cea mai importantă realitate pentru fiecare om este să-și certifice propria existență! Orice om care vine în această lume, din clipa în care începe să existe ca entitate aparte, trebuie să fie respectat de toți ceilalți, ca o nouă existență.

Dumnezeu este cel dintâi care respectă pe orice om care vine pe lume, tocmai prin faptul că vine pe lume prin voința și puterea lui Dumnezeu, prin puterea aceea creatoare a lui Dumnezeu care a dat naștere lumii și care continuă să lucreze.

Din momentul în care orice existență vine pe lume, Dumnezeu primește să vorbească cu ea, primește să intre în dialog cu ea pentru totdeauna, pentru veșnicie. Așa cum vorbește Dumnezeu cu cel mai înțelept om, cu cea mai mare personalitate sau cu cel mai mare sfânt, tot așa, prin harul Lui, prin energiile Sale, vorbește personal și nu nedefinit cu fiecare existență umană care vine pe această lume. Și spune Dumnezeu: ,,Eu și tu!” până și celui din urmă copilaș, și celui mai decăzut dintre noi- aceluia pe care noi îl considerăm a fi fără nici o valoare - Dumnezeu i se adresează cu ,,Eu și tu!” și vorbește cu el personal și concret.

Fiecare om, oricare ar fi aceasta și de orice vârstă, are în propria-i existență, în structura lui acest mare adevăr, această însemnată realitate: vrea să-și certifice propria-i existență. Fiecare om este în așa fel făcut, încât să nu-și poată renega propriul eu, să nu poată să înceteze a fi, ci să vrea să fie, să existe și să se lupte prin orice mijloc să existe.

Acest aspect fundamental, acest adevăr esențial există nu numai într-un om mare, nu numai într-un om cult, ci și în cel care știe puține lucruri, chiar și în copilul care doar s-a născut. Oricât de neputincios ar fi copilul, va dori să reacționeze pentru a spune într-un fel: ,,Exist și eu!” Este posibil să exprime acest lucru prin plâns sau prin minciună, sau printr-o atitudine de timiditate, sau prin agresivitate, sau prin îndărătnicie, sau prin răutate, sau prin necumințenie.

Ceea ce are importanță este faptul că, fie că înțelegem fie că nu, fie că nu vrem copilul va reacționa de fiecare dată când atitudinea celorlalți, când atitudinea celor din jur, va fi una care va încerca să sugrume existența lui în vreun fel, să nege faptul că este un ,,eu” aparte care se raportează la Dumnezeu ca la un ,,Tu”, că este un ,,eu” aparte, care se raportează la fiecare dintre oameni ca la un ,,tu”. Când cineva va încerca să sugrume această realitate, copilul va reacționa în consecință și în funcție de puterile de care dispune. Astfel, un copil timid, va avea o atitudine și mai timidă tocmai pentru a atrage atenția, pentru a spune în felul acesta: ,,Exist și eu! Vrei nu vrei, va trebui să ții seama de mine, să mă îngrijești, să te ostenești cu mine!”

Părinți și Copii–Despre Educația Copiilor – Arh. Simeon Kraiopoulos – Ed. Bizantină 2005