Cel mai greu iubirii de sine îi este deșertarea sinelui, smerirea. Se spune că smerenie la rasariteni vine de la sumérjenije care înseamnă „a te cunoaște pe tine însuți” în timp ce la latini „sans mérite” se traduce – „fără merit”. Sinonim lui „sans mérite” in franceză este mediocru sau nul.
A te cunoaște pe tine însuți presupune o stare de smerenie. Se vede de aici diferența de înțelegere a conceptului de smerenie. A ne deșerta sinele este lucrarea de căpătâi propovăduită de Însuși Hristos următorilor săi. Părintele Sofronie Saharov ne oferă o perspectivă a relației noastre cu Dumnezeu dintr-o experiență asumată:
Relatia Dumnezeu – Om.
Duhul nostru petrece într-o stare de încântare plină de mulțumită când ni se descoperă Sfânta Taină ce depășește mintea zidită: Dumnezeul cel viu, Căruia poți să-I spui ,,Tu”. Măreția Lui ne înfricoșează; smerenia Lui ne cutremură. Și oricât ne-am înălța noi, din răsputeri, în atragerea noastră către El, cu bucurie simțim procesul înălțării, dar în același timp el ne apare din ce în ce mai de neajuns.

Și se întâmplă să ajungem la neputință, ne cuprinde o oarecare deznădejde, ne vedem gata a cădea - și dintr-o dată el, total neașteptat, este cu noi și ne îmbrățișează cu dragoste.

Dumnezeu este uimitor de paradoxal. Sufletul este ca și gata să-l întrebe:
Dar Tu unde ai fost când mie îmi era așa de greu? Însă văzându-L cu sine, nu poate să-și rostească întrebarea.

Înțelesul părăsirii de către Dumnezeu este a ne arăta că nu suntem încă gata; că încă nu ne-am săvârșit călătoria până la capăt; că avem încă a trece prin nevoința unei mai mari deșertări; a bea până la fund paharul pe care El l-a bătut (cf.Mt.20:22).

Și astfel, într-o cucernică teamă și în lumina nădejdii ce se întărește, sufletul se smerește și se adâncește bucuria inimii pentru înmulțirea cunoașterii căilor lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru.

Vom vedea pe Dumnezeu precum este – Arhimandrit Sofronie Saharov – Editura Sofia - 2005