Spun Sfinții Părinți că Dumnezeu nu pedepsește ci îndreaptă! Aceasta ar fi înțelegerea lucrurilor deoarece a pedepsi nu este întotdeauna sinonim cu a iubi, pe când a indrepta ține de sentimentul și dorința de bine. Pentru aceasta porunceste Ap. Pavel la Efeseni VI: “Fiilor ascultati pe parintii vostri in Domnul pentru ca aceasta este dreptatea. Cinsteste pe tatal tau si pe mama ta care este intiia porunca cu fagaduinta, pentru ca sa-ti fie bine si sa traiesti ani multi pe pamant”. Intelepciunea lui Solomon: “Fiul certat intelept va fi, iar cel ce cruta varga uraste pe fiul sau, iar cel ce-l iubeste cu nevointa il cearta”.
Sfantul Apostol Pavel aminteste si el acest aspect din pedagogia copiilor, punandu-l chiar pe seama lui Dumnezeu, care din iubire ne mustra si "ne biciuieste" cu greutati, spre indreptare."Si ati uitat indemnul care va graieste ca unor fii: "Fiul meu, nu dispretui certarea Domnului, nici nu te descuraja, cand esti mustrat de El.
Caci pe cine il iubeste Domnul il cearta, si biciuieste pe tot fiul pe care il primeste".
Rabdati spre inteleptire, Dumnezeu se poarta cu voi ca fata de fii. Caci care este fiul pe care tatal sau nu-l pedepseste? Iar daca sunteti fara de certare, de care toti au parte, atunci sunteti fii nelegitimi si nu fii adevarati. Apoi daca am avut pe parintii nostri dupa trup, care sa ne certe, si ne sfiam de ei, oare nu ne vom supune cu atat mai vartos Tatalui duhurilor, ca sa avem viata?
Pentru ca ei, precum gaseau cu cale, ne pedepseau pentru putine zile, iar Acesta, spre folosul nostru, ca sa ne impartasim de sfintenia Lui. Orice mustrare, la inceput, nu pare ca e de bucurie, ci de intristare, dar mai pe urma da celor incercati cu ea roada pasnica a dreptatii." (Evrei 12, 5-11)
Părintele Simeon Kraiopoulos ne învață așa:

Poți să fii drept cu copilul tău? Nu are importanță dacă un tată își pedepsește copilul. Dar să-l pedepseacă în așa fel încât copilul să poată spune în sinea lui. ,,M-a pedepsit pe drept!”

Nu are importanță prea mare dacă vorbim cu asprime copilului la nevoie, dar să vorbim în așa fel încât copilul să poată spune în sinea lui: ,,Așa îmi trebuie!”
Chiar dacă nu o spune cu glas tare, să o spună în sinea lui.
Poate să nu aibă curajul să o spună cu glas tare, dar are mare importanță s-o spună în adâncul sufletului lui.

Să-mi permiteți să aduc în discuție un exemplu, pe care s-ar putea ca unii dintre dumneavoastră să nu-l fi auzit. Un tată își duce la spital copilul căruia trebuia să-i facă o operație. Văzând doctorii, copilul începe să se teamă, să plângă și să ceară tatălui să-l ducă acasă: ,,De ce m-ai adus aici, nu ți-e milă de mine, nu mă iubești!” Tatăl, desigur, îl lasă la spital, chiar dacă copilul suferă foarte mult. Când se va face bine este imposibil ca acesta să spună că tatăl lui a procedat așa pentru că nu l-a iubit. Este imposibil! Copilul înțelege. ,,M-au dus la operație, m-a durut, dar trebuia să mă ducă!” Într-un astfel de caz nu poate rămâne în sufletul copilului sentimentul că tatăl l-a nedrepțit, că nu l-a iubit atât cât trebuia. Ori de câte ori este pedepsit un copil, dacă în sufletul lui se naște acest sentiment, că părinții nu l-au nedreptățit, ci l-au pedepsit pentru binele lui și din dragoste, atunci poate fi pedepsit fără teamă.

Altfel, copilul va fi într-un război permanent cu părinții.

Arh. Simeon Kraiopoulos - Părinți și Copii
Despre Educația Copiilor – Editura Bizantină 2005