Cel dintâi păcat - MÂNDRIA - avand cea mai mare vechime, are și putere nespusă asupra celui ce se îmbată câtuși de puțin din ea. Părintele Sofronie Saharov de la Essex pentru pocăința ce trebuie să o avem la descoperirea acestei patimi grele, ne propune o luare aminte la consecințele si efectele pe care le produce această patimă. Ceea ce scrie părintele Sofronie este înfricoșător de adevărat dar și de zguduitor. Dacă vom merge pe acest drum în continuare la capătul acestei călătorii stă iadul cu brațele deschise. Nu trebuie să deznădăjduim dar trebuie să ne pozitivăm bizuindu-ne pe marea iubire a lui Dumnezeu, pe marele ajutpr ce-l putem primi de „sus” în lupta ce ne stă înainte pentru a ajunge în Brațele Părintești ale Mântuitorului nostru.

Pentru pocăință!
Măndria este întunecatul hău cel fără de fund în care s-a afundat omul în căderea lui. Înclinând spre ea de bunăvoie, el a orbit duhovnicește și s-a făcut neputincios a-i recunoaște prezența în mișcările inimii și minții. Numai Lumina cea nefăcută, prin pogorârea sa peste noi, din credința în Dumnezeu lui Iisus Hristos, face cu putință a zări esența metafizică a mândriei. Harul Duhului Sfânt luminează inima omului iar el descoperă înlăuntrul său prezența unei tumori maligne care îi aduce moartea.
Celui ce a trăit experiența iubirii Dumnezeiești, în chip firesc îi este îngrețoșător mirosul specific, otrăvitor, cu care este îmbibată patima mândriei.
Despărțindu-l de Dumnezeu, mândria face ca omul să se închidă în propriul cerc.

Cel mândru, oricât de dăruit ar fi din punct de vedere intelectual, pururea și pentru totdeauna va petrece în afara iubirii atot-îmbrățișătoare a lui Hristos.

Îmbătat în Rai de îndulcirea otrăvii autoîndumnezeirii luciferice, omul a înnebunit și s-a făcut prizonierul iadului. Întors întru sine însuși ca și către un centru, el mai curând sau mai târziu se va izbi de chinuitoare pustietate: cea dintru carea fusese chemat de către Făcătorul în această viață.
Întorcându-se în afara sa, spre a afla compensație în lumea înconjurătoare, el se face jertfa a toată pervertirea, devine capabil de orice nelegiuire.

Nenumărate sânt formele în care se ivește mândria, dar ele toate scâlciază chipul lui Dumnezeu în om. În afara lui Hristos, fără Hristos, tragismul istoriei pământești a omenirii este de nerezolvat.
Atmosfera pământului este îmbibată de mirosul sângelui. Zilnic lumea întreagă se hrănește cu vești despre ucideri sau despre chinurile celor biruiți în ciocniri fratricide.
Întunecați nouri ai urii ascund de la privirile noastre Lumina cerească. Oamenii singuri își zidesc propriul iad.
Nu fără schimbarea noastră totală, prin pocăință, va veni izbăvirea lumii: ,,izbăvire” din cel mai groaznic dintre toate blestemele – războiul. Smeritului purtător al iubirii îi este mai de dorit a fi omorât, decât a omorî.

Vom vedea pe Dumnezeu precum este – Arh. Sofronie Saharov – Editura Sofia 2005