Cu câtă frumusețe și profunzime ne descoperă Sfântul Nicoale Velimirovici păcatul vorbirii în deșert despre Dumnezeu. Câte pilde ortodoxe de folos ne pune înainte spre a înțelege în câte chipuri greșim Tatălui nostru Cel din ceruri.
Porunca a treia: ,,Să nu iei numele Domnului Dumnezeului tău în deșert” (Deuteronom, 5, 11)
Oare există vreun om care să ia în deșert și să folosească în chip vrăjitoresc numele Dumnezeului Celui Preaînalt?
În ceruri, când se pomenește numele lui Dumnezeu, stelele își măresc strălucirea lor, arhanghelii și îngerii încep să cânte: Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul Savaot!, în timp ce sfinții și cuvioșii cad la pământ. Prin urmare, ce ființă muritoare îndrăznește să rostească Preasfântul Lui Nume, fără ca sufletului ei să tremure și să scoată un suspin adânc de dorul pentru El?

Când omul este în agonie, amintește-i de orice nume vrei, dar nu-i vei da curaj, nici nu vei readuce liniștea în sufletul lui. Când îi amintești însă de unicul Nume al Domnului Dumnezeu, atunci primește îndrăzneală și sufletul lui este cuprins de pace, și prin ultima privire, îți va fi recunoscător pentru numele pe care i l-ai amintit ca pe un balsam.

Când omul este părăsit de rudenii și prieteni, și se simte singur în această lume necuprinsă, istovit de puteri pe drumul lui lăturalnic, amintește-i de numele lui Dumnezeu, și este ca și cum i-ai da cârje ca să-și sprijine mâinile și picioarele care s-au îngreunat.
Când vecinii răi se reped asupra omului și cu mărturii minicinoase îl aruncă în temniță și-l leagă în lanțuri și îi au de partea lor pe judecătorii răi împotriva dreptului, atunci aproapie-te de cel care suferă și șoptește-i la ureche Numele lui Dumnezeu. Și în același moment lacrimile vor curge din ochii lui, și legăturile grele i se vor părea atât de ușoare, ca și cum ar fi din lemn de tei.

Când omul se îneacă în ape adânci, și în momentul critic dintre viață și moarte pronunță Numele lui Dumnezeu, atunci puterea lui se înzecește!

Când omul se găsește înconjurat de fiare sălbatice, câtă vreme își pune nădejdea doar în propria putere și îndemânare, cu atât se arată mai neputincios și mai vrednic de râs în fața fiarelor înfometate.
Dar în ceasul în care va chema Numele lui Dumnezeu, devine dintr-o dată el însuși înfricoșător pentru fiarele sălbatice.
Când omul de știință se chinuie să dezlege o enigmă a naturii și simte că toate conexiunile cugetului său mic îl înșeală, și rostește Numele lui Dumnezeu, Numele Celui Atoateînțelegător, atunci lumina îi luminează sufletul și enigma dispare.

Oh, Nume al lui Dumnezeu preaminunat! Cât ești de puternic, de frumos, de dulce! Gura mea să tacă pentru totdeauna, dacă te rostește cu neluare-aminte și în deșert!

Un tinichigiu ședea la bancul lui și lucra, folosind continuu, fără motiv, Numele lui Dumnezeu, din obișnuință, ca să blesteme. Un hogea l-a auzit din capătul drumului și s-a smintit. L-a strigat cu putere, ca să iasă afară din atelier, și când acela a ieșit, hogea s-a ascuns și s-a făcut că nu știe nimic. El a intrat în atelier și a continuat treaba. Hogea l-a strigat din nou, dar când acela a ieșit, s-a făcut că nu știe nimic și a tăcut. El s-a întors iarăși în atelier, mânios și a început să cositorească. Din nou, hogea l-a strigat și când acela a ieșit, el s-a ascuns. Atunci tinichigiul, turbat de mânie, a năvălit asupra lui, zicându-i:
-Tu ești hogea cel prost, care mă strigi și faci glume, în timp ce vezi că nu-mi mai văd capul de treburi? Atunci hogea i-a răspuns liniștit:
-Nici Dumnezeu nu-Și mai vede capul de treburi, dar tu Îl strigi fără motiv, mult mai mult decât eu pe tine. Cine are dreptul să se mânie, Dumnezeu sau tu?

Atunci omul s-a rușinat, s-a întors în atelier, și-a băgat picioarele sub tanc și și-a înfrânat limba.

Frații mei, fie ca Numele lui Dumnezeu să ardă încet și continuu, ca o candelă în sufletele, în cugetele și în inima voastră! Să nu fie însă pronunțat de limbă fără motiv serios și doxologic!

Odată, un negru trăia ca sclav în casa unui alb care avea obiceiul, când se mânia, să înjure și să blesteme Numele lui Dumnezeu. Negrul însă un om blând și nobil din fire. Albul avea și o pisică și un cățeluș, pe care le iubea peste măsură.

Și într-o zi s-a întâmplat că albul a început să înjure de Dumnezeu, încât sclavul s-a indignat. Deci a prins căinele stăpânului și a început să-l ungă cu noroi. Stăpânul l-a văzut și a țipat la el:

-Ce-i faci câinelui meu? Ceea ce faci și tu lui Dumnezeu! A răspuns liniștit negrul.

Într-un spital lucra un medic cu ajutorul lui, care de dimineață până seara se găsea printre bolnavi. Ajtorul medicului avea o limbă spurcată, care-i împroșca pe toți cu noroi, cu ceea ce-i veneau la gură. De limba lui murdară nu scăpa nici Dumnezeul puterilor.

Într-o zi, pe medic l-a vizitat un prieten care locuia departe. Medicul îl chemase ca să fie de față la o operație, cu răni pline de puroi. Împreună cu medicul se găsea și ajutorul lui. Stomacul vizitatorului s-a deranjat când a văzut înfricoșătoarea rană, din care curgea puroi cu o putoare nesuferită în timp ce ajutorul medicului înjura neâncetat. Atunci străinul l-a întrebat pe medic:
-Cum poți să asculți aceste cuvinte de hulă?

-Prietene, eu m-am obișnuit să recunosc rănile și ceea ce iese din ele. Din rănile putrede va ieși puroi. Puroiul care este în trup se va scuge prin rănile deschise, în timp ce puroiul din suflet, acesta se va scurge prin gură. Ajutorul meu, înjurând reușește un singur lucru: să descopere și să elimine răul adunat ca un altfel de puroi în sufletul lui”.

Oh, Doamne, Atotțiitorule, cum se întâmplă că nu Te jignește boul și Te jignește omul? De ce boul a fost creat cu o gură mai curată decât cea a omului?

Oh, Atotmilostive, Doamne, cum se întâmplă că nu Te înjură broaștele și Te înjură omul? De ce broasca a fost creată cu un laringe mai nobill decât al omului?

Oh, Doamne, Atoaterăbdătorule, cum de șarpele nu Te blesteamă, în timp ce omul face acest lucru? De ce l-ai plăsmuit pe șarpe să se înrudească cu îngerii mai mult decât omul?

Oh, Atotbunule, Doamne, cum se întâmplă că vântul care străbate cele patru margini ale pământului nu ia în deșert numele Tău, în timp ce omul o face,
Cum se face că vântul are mai multă frică de Dumnezeu și decât omul? Oh, Nume preaminunat al lui Dumnezeu! Cât ești de puternic, cât ești de frumos, cât ești de dulce!
Gura mea să tacă pentru totdeauna, dacă te pronunță fără luare-aminte și în zadar!

Prima Lege a lui Dumnezeu – Sfântul Nicolae Velimirovici – Editura Egumenița Cartea Ortodoxă - 2011