Planul unionist al Vaticanului. Vaticanul, cunoscând faptul că popoarele orodoxe nu vor accepta să jertfească pe altarul unei uniri mincinoase sfintele lor tradiții, a pus în aplicare, îndată după Concilul Vatican II, un plan unionist de tip uniat. Potrivit acestuia, ortodocșii vor intra sub hegemonia Romei fără să părăsească Biserica lor sau credința lor de origine apostolică, recunoscând numai un tip de primat papal. Acest primat nou nu se va deosebi în esență de primatul papal clasic de stăpânire, ci se va formula în urma Dialogului în așa fel încât va fi acceptat de ortodocși (de pildă, ca primat de slujire).
Este vorba despre o formă de Uniație contemporană bine plănuită. „Primatul îl vom formula în așa fel, încât să-l primiți”, a declarat cu înțeles teologilor ortodocși un funcționar al Vaticanului cu mulți ani înainte. Și președintele Consilului Pontifical pentru unitatea creștinilor, cardinalul Kasper, a consemnat în 2001: „Suntem gata să primim Biserica Ortodoxă așa cum este. Comuniunea deplină cu partea apuseană a bisericii nu înseamnă vreo schimbare pentru ortodoxul simplu, iar papa nu are nici cea mai mică intenție să se amestece în problemele interne ale Bisericii Ortodoxe.”
În același timp, Vaticanul, pentru a câștiga bunăvoința ortodocșilor, arată că părăsește poziția dură din trecut și recurge la un atac de „dragoste și prietenie”:
- cultivă sistematic relații de prietenie prin schimbul de vizite oficiale, prin organizarea de congrese teologice mixte, prin acorarea de burse, prin înapoierea de Sfinte Moaște, prin sprijin economic;
- în 1965 procedează, de comun acord cu Patriarhia Ecumenică, la ridicarea anatemelor din 1054;
- îi recunoaște pe ortodocși ca „frați în Domnul”, pe care „Biserica Catolică îi cuprinde cu respect și cu afecțiune frățească.”
-în contactele bilaterale conferă bisericilor Ortodoxe denumirea de „Biserici surori”;
- recunoaște Tainele ortodocșilor și îi îndeamnă pe credincioșii supuși Vaticanului la rugăciuni în comun și la comuniunea sacramentală cu ei;
- declară că nu există diferențe esențiale față de Biserica Ortodoxă. Ereziile papale sunt prezentate drept teologumene (păreri teologice în discuție) sau expresii diferite, dar valabile, ale aceleiași Credințe, care îmbogățesc tradiția creștină. Pentru aceasta, și în textele teologice comune ale Dialogului oficial, reprezentanții papali refuză cu insistență să fie menționată realitatea difernțelor dogmatice.
Prin toată această strategie, Vaticanul speră că va încovoia rezistențele ortodoxe și va crea climatul potrivit, în așa fel încât ortodocșii să se împărtășească fără ezitare în bisericile papistașe, iar papistașii în cele ortodoxe.
Astfel, potrivit planului Vaticanului, unirea va veni de la sine (de facto) prin ocolirea diferențelor teologice.
Însă actualele evoluții au descoperit într-un mod dureros că aceste declarații de dragoste și zâmbetele Romei nu exprimă intențiile ei cele bune, ci constituie o manevră diplomatică pentru înșelarea ortodocșilor. Renașterea fanatică a Uniației în Europa de Răsărit și amestecul pe față al Vaticanului în exterminarea sârbilor ortodocși au dat la o parte masca pacifistă a „Sfântul Scaun” au descoperit adevărata lui față.: viclenia nevindecată și tendința insistentă către supremație bisericească și expansionism socio-politic. Reconcilierea, încrederea reciprocă și respectul frățesc – mult lăudatele roade ale Dialogului Dragostei – s-au dovedit a fi, din păcate, o mare minciună. Dialogul nu numai că nu a schimbat Vaticanul, ci se desfășoară în favoarea intereselor lui.

Despre cum s-a făcut papa pe sine împărat și Dumnezeu
Sfânta Mânăstire Paraklitu Schitul Lacu – Sfântul Munte Athos - 2010