În situații limită, critice vedem cu adevărat cine suntem și chiar ne speriem și imediat căutăm o îndreptățire. Avem nevoie să înțelegem că totul este proniat de Dumnezeu, chiar și o moștenire genetică proastă și că în toate El lucrează atât de minunat. Avem nevoie să conștientizăm cine suntem cu adevărat ca astfel să câștigăm smerenia, smerita cugetare ca apoi neînălțându-ne să putem primi în noi purtarea lui Hristos, imitarea Lui. Pentru aceasta părintele Simeon Kraiopoulos ne spune că avem nevoie:
Să vedem păcatele noastre!
Așadar, actul mântuirii este un act conștient. Să cunoaștem acest lucru și să nu ne e fie deloc teamă să ne rugăm lui Dumnezeu, și Dumnezeu să vadă că acceptăm nu cu cuvântul, ci cu fapta. Adică, atunci când fie că facem o greșeală, fie că se  întâmplă altceva, Dumnezeu îngăduie să iasă la iveală viclenia, mizeria, starea ticăloasă existentă în noi. Să o privim, să o acceptăm și să spunem și mulțumesc: „Doamne, asemenea lucruri aveam în mine și eu nu le vedeam!. Îți mulțumesc că ai îngăduit să văd cine sunt cu adevărat!”
Să privești și să te bucuri că ți s-a arătat, că vezi ce zăcea în tine. Să-ți accepți păcatele și să nu încerci să arunci în altă parte responsabilitatea sau să-ți întorci fața ca să nu le vezi.
Așadar, să vedem păcatele noastre, să vedem ce păstrăm înlăuntrul nostru, în ce este afundat sufletul sufletul nostru de o viață întreagă. Să conștientizăm această stare, dar să nu disperăm: „S-a sfârșit! Aici mă voi înfuda! Acesta este iadul!”
Adică, să vedem că suntem în iad, dar să știm că avem un Mîntuitor, să știm că Hristos a venit. Atunci începem să înțelegem ce înseamnă  faptul că a venit să ne mântuiască și alergăm la Mântuitorul. Alergăm la El cu durere, cu rugăciune, cu strigăt, cu credință, cu încredere nezdruncinată că Domnul ne va primi , cu nădejdea că Domnul ne va mântui. Nu este doar o îndrăzneală și o nesăbuință a noastră. Dumnezeu vrea ca noi să ne încredințăm, de aceea ne-a făgăduit. În lucrarea de mântuire, încet- încet, din suflet iese toată mizeria care există în subconștient și în inconștient.
Cât va dura aceasta? O viață întreagă! Până la sfârșitul vieții noastre avem de lucru.
De fiecare dată când ne vom afunda înlăuntrul nostru sau cînd ne vom încredința  lui Dumnezeu, mizeria pe care o avem în noi va ieși singură și o vom vedea. Este o stare tristă, o stare mizerabilă, dar tocmai prin aceasta ne vom izbăvi pentru totdeauna, ne vom mântui, ne vom salva.  

Arhimandrit Simeon Kraiopoulos - SUFLETUL MEU, TEMNIȚA MEA
Editura Bizantină – 2009