Acest film ne prezintă viața marelui domnitor Mircea cel Bătrân al Țărilor Române. Numele lui însemna „Mircea cel Vechi” (din bătrâni, din trecut), însă odată cu evoluția limbii a ajuns să-și piardă sensul inițial, deoarece numele în sine s-a păstrat neschimbat. Supranumele „cel Bătrân” (în slavonă: starîi) presupune, în general, în limbajul de cancelarie medieval primul domnitor cunoscut cu acest nume. Întrucât în Țara Românească nu se obișnuia numerotarea domnilor, ca în Occident, Mircea a primit acest nume postum pentru a fi deosebit de nepotul său Mircea al II-lea și de Mircea Ciobanul, care a domnit în secolul al XVI-lea.
Partea a II-a:

Mircea cel Bătrân (n. 1355 - d. 31 ianuarie 1418), voievod al Țării Românești între 23 septembrie 1386 - noiembrie 1394 sau mai 1395; și încă odată între ianuarie 1397 - 31 ianuarie 1418, a fost un domnitor al Țării Românești. El a fost fiul lui Radu I și fratele lui Dan I pe care l-a urmat la tron după moartea acestuia, la 23 septembrie 1386. În actele oficiale apare ca „În Hristos Dumnezeu, binecredinciosul și de Hristos iubitorul și singur stăpânitorul, Io Mircea mare voievod și domn...”. În istoriografia română apare și sub numele Mircea cel Mare. Radu I a avut doi fii: pe Dan, mai mare, cu doamna Ana și pe Mircea, cu doamna Calinichia. Asupra originii acesteia din urmă există mai multe păreri între istorici. Între principalele teze, sunt de amintit următoarele: Doamna Calinichia este a patra fiică a cneazului Lazăr al Serbiei, potrivit unei cronici sârbești târzii (sec. al XVII-lea). Totuși, cea de-a patra fiică a cneazului s-a căsătorit cu Nicolae de Gara în 1387. Doamna Calinichia este, în opinia lui Nicolae Iorga, o prințesă bizantină, pentru că numele ei este grecesc și de la ea ar fi moștenit Mircea titlul de despot. P. P. Panaitescu argumentează că acest nume este unul monastic ortodox, iar Mircea este despot în virtutea stăpânirii sale în Dobrogea. Doamna Calinichia este una și aceeași persoană cu doamna Ana, schimbându-și numele în momentul călugăririi. Doamna Calinichia este originară dintr-o familie boierească din Oltenia, judecând după întinsele moșii pe care le deține acolo. Soția lui Mircea a fost doamna Mara, al cărei chip se păstrează la schitul Brădet. Știri directe asupra ascendenței acesteia nu au parvenit, însă prin interpretarea altor documente, în care este înfățișată ca mare proprietară de terenuri în Ungaria, majoritatea specialiștilor acceptă descendența acesteia din familia de Cilly, de origine germană din Carintia. Prin aceasta s-ar explica în plus anume afirmații în legătură cu înrudirea dintre Mircea și Vladislav Iagello, acesta din urmă căsătorit a doua oară cu Ana de Cilly. Cu regele polon Mircea mai avea două legături îndepărtate de rudenie, pornite de la Nicolae Alexandru[12]. Doamna Mara a murit înainte de 1427, însă la 22 iunie 1418 încă mai era în viață. Pomelnicele mănăstirilor Tismana și Arnota menționează o a doua soție a lui Mircea, doamna Anca. Se pare că Mircea a avut un frate mai mic, jupan Staico, menționat într-un singur document de danie al domnitorului pentru mănăstirea Snagov. Mircea a avut mai mulți fii, căci - spun Ducas și Chalkokondyl - „ducând o viață liberală, a avut mulți copii naturali”, „care după moartea lui s-au apucat să se lupte între ei pentru domnie”. Mihail, asociat la domnie în 1408, moare în 1420. Alți urmași, care au ajuns pe tronul Țării Românești, sunt Radu Prasnaglava (m. 1427?), Alexandru Aldea (m. 1436?) și Vlad Dracul (m. 1447). Un fiu cu nume necunoscut a fost luat ostatec la turci în 1417. În cronici mai sunt pomenite două fiice ale lui Mircea: Ana (căsătorită cu marele celnic Radić) și încă o fată (căsătorită cu sultanul Musa Celebi) al cărei nume nu este cunoscut. Dintre nepoții lui Mircea, fiii lui Dan I, sunt de amintit Dan al II-lea care va ajunge să și domnească, Ioan aflat în 1397 la Raguza și probabil Vlad Uzurpatorul. Anumiți istorici îl consideră pe Vlad ca fiind fiul lui Radu, deci frate cu Mircea.

Mircea urcă pe tron după moartea fratelui său Dan, petrecută la 23 septembrie 1386. El găsește Țara Românească în plin proces de dezvoltare datorită politicilor înțelepte promovate de înaintașii săi și va continua consolidarea economiei, Armatei, Administrației și Bisericii.

Rezultatele obținute îi vor permite să reziste tendințelor de expansiune ale Regatului Ungar și ale Poloniei, care urmăreau în special acapararea gurilor Dunării, și să stăvilească forțele otomane aflată în plină expansiune în Balcani.

Mircea ajunge să stăpânească un vast teritoriu, pe care îl va organiza într-o formă centralizată, sub autoritatea domniei care era stabilită la Curtea de Argeș. Din 1408 îl va asocia la domnie pe fiul cel mare, Mihail I, acesta avându-și curțile la Târgoviște.

Economia țării este întărită prin măsuri privind sistemul de impozite și taxe, prin emiterea de monedă în cantități suficiente și cu valori potrivite, precum și prin stimularea schimburilor comerciale cu țările vecine cu care încheie tratate și privilegii în acest sens. Se înființează noi surse de venit în urma deschiderii minelor de aramă, în timp ce producțiile de cereale, animale și sare cresc.

Administrația este organizată centralizat, punându-se accentul pe sfatul boieresc alcătuit în principal din dregătorii curții. De asemenea, se înmulțește numărul funcționarilor însărcinați cu adunarea impozitelor și judecarea pricinilor și le sunt stabilite clar jurisdicția precum și datele pentru strângerea dărilor.

Armata este organizată în oastea cea mare, alcătuită în principal din țărani, și oastea cea mică sau curtea. Este de semnalat faptul că Mircea păstrează dreptul de oaste asupra satelor scutite și se pare că reactivează această obligație pentru ohabele create de domnii anteriori. În paralel, înzestrează armata cu arme și întărește sau înființează cetăți în punctele strategice ale țării.

Mircea ctitorește o serie de mănăstiri și biserici pe întreg cuprinsul țării, care vor deveni în timp centre de cultură prin activitatea copiștilor și caligrafilor, precum și prin crearea școlii de pictură religioasă și activitatea zugravilor acestora. În 1401, mitropolitul Țării Românești primește titlul de „exarh al plaiurilor”, având astfel jurisdicție și asupra credincioșilor din Ardeal.

În 1359 voievodul Nicolae Alexandru a înființat la Argeș prima mitropolie a Țării Românești, pe al cărei scaun s-a suit kir Iachint, adus din Vicina. În 1370 Vladislav Vlaicu înființează și cea de-a doua mitropolie a țării, la Severin. Mitropoliții valahi erau numiți și unși de către Patriarhul din Constantinopol.

La urcarea pe tron, Mircea îi găsește ca mitropoliți pe Antim Critopol la Argeș și Atanasie la Severin. În perioada următoare, cei doi vor participa — separat sau împreună — la ședințele sinodului patriarhal. Antim, care era și „locțiitor al Nicomediei”, a stat la Constantinopol din februarie până în martie 1389, după care din iulie apare și Atanasie. În ianuarie 1392 ambii mitropoliți ai țării sunt trecuți ca martori în hrisovul lui Mircea pentru mănăstirea Cozia. Atanasie se află iarăși la Constantinopol din noiembrie 1396 până în martie 1397 și din 1400 până în 1401.
Alte mănăstiri din Țara Românească ce ființau în vremea lui Mircea erau cele ale starețului Nicodim, Vodița și Tismana, mai apoi Cotmeana în județul Argeș, ridicată de Mircea în 1389, Snagov, atestată în 1408 — însă cea veche, nu cea care se mai vede și astăzi și care a fost ridicată de Neagoe Basarab — Glavacioc, care fusese dăruită cu două sate în Teleorman și Strugalea, neidentificată încă în teren, ctitorie a boierilor Baldovin logofătul, jupân Șerban, Radul al lui Stan și jupân Gal. La acestea se mai adaugă biserica de la Brădet și prin tradiție cele de la Scoreiu și Rășinari. P. P. Panaitescu presupune că mai exista o mănăstire și în Țara Făgărașului, căci aici este menționat „Stanciul egumenul”.

În 1389, mitropolitul Antim se retrage din scaun, fiind bătrân și bolnav, însă în scurt timp se instalează din nou, cu aprobarea Patriarhiei, cu toate că astfel se încălcau canoanele patriarhului Fotie. A trăit până pe la 1401, după care în scaunul argeșean i-a urmat Teodor.

Ca urmare a acordului din 1396 dintre Ungaria și Patriarhie, pe fondul unei relaxări confesionale și a unei creșteri a pericolului otoman, mitropolitul de Argeș primește titlul de „exarh al plaiurilor”, urmând a păstori și ținuturile românești de peste munți.

În timp ce organiza țara, Mircea a fondat și alianțe solide pentru a-și mări șansele de a păstra independența țării. A păstrat relații strânse cu Sigismund de Luxemburg, regele Ungariei, bazate pe interesul reciproc în lupta împotriva extinderii Imperiului Otoman. Trebuie menționat faptul că Mircea a fost vasalul regelui ungar, care i-a recunoscut ca feude ducatele Făgăraș, și Amlaș și Banatul de Severin; în plus i-a mai acordat castelul Bran și domeniul Bologa cu 18 sate. Cu toate că jurământul de credință nu s-a păstrat până în zilele noastre, aluzii la existența acestuia se regăsesc în tratatul militar între cele două țări, încheiat la Brașov în 1395.

Domnitorul muntean a stabilit o alianță cu voievodul Petru Mușat al Moldovei încă din 1389. Prin intermediul lui Petru I, domnul Moldovei, a reușit în 1389 să încheie cu regele Vladislav al II-lea al Poloniei o alianță îndreptată împotriva lui Sigismund de Luxemburg, în cazul în care acesta din urmă ar fi pornit un război cu una din cele două țări. Tratatul a fost înnoit în 1404, cu termeni mai puțini preciși. După întrevederea din 1406 de la Severin, în care regele Sigismund i-ar fi cerut lui Mircea cetatea Licostomo, relațiile dintre Ungaria și Țara Românească se înrăutățesc. Pentru a contracara o eventuală campanie militară a regelui ungar, domnul muntean reînoiește în 1410 tratatul cu Polonia.

În 1400, Mircea îl îndepărtează de la tronul Moldovei pe Iuga Ologul și îl impune ca domn pe Alexandru cel Bun, fiul lui Roman Mușat. Până la moartea voievodului muntean, relațiile dintre cele două țări vor rămâne cordiale.

Mircea a mai întreținut relații de bună vecinătate și cu regii/țarii din sudul Dunării. În perspectiva căderii Dobrogei sub stăpânirea otomană, ceea ce i-ar fi adus inamicul în zona porturilor dunărene, Mircea preia inițiativa și o alipește Țării Românești în 1388.

Pentru a evita campania sultanului, Mircea semnează spre sfârșitul domniei (1415 sau 1417) un tratat de pace cu Imperiul Otoman, care recunoștea libertatea Valahiei în schimbul unui tribut anual de 3.000 de piese de aur. Totodată, domnul român a fost obligat să trimită la Constantinopol un fiu drept garanție.

Mircea cel Bătrân a încetat din viață la 31 ianuarie 1418, fiind înmormântat la ctitoria sa de la Cozia, la 4 februarie același an. La domnie a urmat fiul său Mihail I, asociat încă din 1408.

„Principe între creștini cel mai viteaz și cel mai ager”, așa cum a fost numit de către istoricul german Leunclavius, Mircea a domnit peste Valahia timp de 32 de ani. Pe plan intern, domnitorul s-a dovedit un bun gospodar, prin măsurile economice înțelepte pe care le-a luat, și un adevărat creștin, lăsând în urma sa mai multe lăcașe de cult. Pe lângă succesele militare, Mircea a fost un strălucit diplomat, atât în relațiile cu Ungaria și Polonia, cât și cu Imperiul Otoman, căruia i-a determinat o bună bucată de timp situația internă. Reușind să împiedice în mod eficient expansiunea otomană în nordul Dunării, Mircea cel Bătrân devine o figură proeminentă a luptei creștinilor din Balcani.

În vremea lui Mircea au fost continuate daniile către mănăstirea Cutlumusi de la Muntele Athos, ctitorită și dăruită de către înaintașii săi Nicolae Alexandru și Vladislav Vlaicu. Deși nu s-a păstrat hrisovul de danie, un document din vremea lui Neagoe Basarab (1514) menționează: „unde și prea cinstitul [...] străbunul nostru Mircea voievod a înnoit ctitoria, pe care a făcut-o Țara Românească”[89]. Chiar și boierii făceau danii către această mănăstire: în 1413 jupân Aldea logofătul dăruiește satul său Cireașov, de lângă Slatina.

În timpul domniei lui Mircea, ulterior cuceririi Vidinului de către turci (în 1396), moaștele Sf. mucenițe Filofteia au fost aduse în țară și așezate la Biserica Domnească Sf. Nicolae din Argeș. Mai târziu, acestea au fost mutate în biserica episcopală din oraș, unde se găsesc și astăzi.

Statuia patriarhului Evtimie de Târnova, aflată în Sofia

Atât starețul Nicodim de la Tismana cât și mitropolitul Antim Critopol au purtat o corespondență bogată cu patriarhul Evtimie de Târnova, între anii 1375 - 1393. Patriarhul bulgar este autorul unui număr mare de scrieri bisericești, iar faima sa era „nu numai în neamul bulgarilor, ci râvna sa apostolească s-a întins și în toate părțile de la miază-noapte și până la ocean, iar în apus până în Iliria”[90]. Între elevii săi s-au numărat învățatul (mai târziu arhiepiscopul de Kiev) Grigore Țamblac, precum și cronicarul Constantin Costenețki.

Până astăzi s-au păstrat două scrisori ale patriarhului Evtimie către starețul Nicodim (ultima fragmentar) și una către mitropolitul Antim. Din acestea se poate observa că Evtimie de Târnova era privit ca o autoritate în materie dogmatică și liturgică, la care apelau prelații din Țara Românească ori de câte ori se iveau chestiuni mai complicate[91], precum și tonul diferit de adresare. Dacă lui Nicodim îi răspunde din postura unui învățat mai luminat, cu Antim tratează chestiunile pe picior de egalitate frățească.

În prima scrisoare către Nicodim, patriarhul îi răspunde la câteva întrebări asupra unor probleme de credință religioasă, dând și citate din Sfinții Părinți. În ce-a de-a doua epistolă îi oferă sfaturile cerute pentru educația morală a tinerilor care se pregătesc de preoție. Aceste epistole erau menite a fi citite preoților și călugărilor și arată că Nicodim se ocupa și de pregătirea preoților din Țara Românească. În epistola către mitropolitul Antim, patriarhul bulgar îi atrage atenția asupra ereziei bogomilice, care circula în țările ortodoxe la acea dată, și îl sfătuiește să îi dojenească pe aceia care o răspândeau.

Aceste legături între comunitățile ortodoxe balcanice au permis importante schimburi culturale și bisericești.