Stăruință, credință, nădejde, smerenie, smerită cugetare, toate acestea ne sunt absolut necesare in urcușul duhovnicesc. Patriarhia Română prin Sfântul Sinod a hotărât ca acesta an să fie inchinat Tainei Sfântului Maslu și în mod firesc ar trebui ca această înțelegere a lucrurilor să o aibă toți participanții la această Sfântă Taină. Părintele Simeon Kraiopoulos prin pilda cu femeia cananeeancă ne descoperă taina biruinței, calea de urmat, felul în care trebuie să ne raportăm la noi înșine, la semeni și la Dumnezeu. În toate laudă:
Minunea credinței si a Smeritei Cugetări!
Femeia cananeeancă se folosește de cuvintele lui Hristos și devine înțeleaptă.
Așa cum ați observat, la slujba Sfântului Maslu (...), s-au citit șapte pericope din Sfânta Evanghelie și șapte din Apostol. Una dintre cele șapte pericope evanghelice este cea a femeii cananeence. În duhul Tainei Sfântului Maslu și în duhul acestor privegheri pe care le facem în fiecare zi de vineri și pe care le-am consacrat vindecării sufletelor și trupurilor noastre, avem prilejul să ne oprim la pericopa cu femeia cananeeancă, sau mai bine zis, să cercetăm mesajul cel mai important al pericopei.
Domnul, în puține rânduri a ieșit în afara granițelor Țării Sfinte. Una dintre ieșiri a fost în ținutul Tirului și al Sidonului. Și iată o femeie cananeeancă din acele ținuturi, ieșind, striga în urma Lui, zicând: „Miluiește-mă, Doamne, Fiul lui David, fiica mea este rău chinuită de un demon”. Și nu un i-a răspuns nici un cuvânt. Și ucenicii venind, i-au zis Lui: „Slobozește-o, că strigă în urma noastră”. Iar El, răspunzând, le-a zis: „N-am fost trimis decât către oile pierdute ale casei lui Israel”.
Și ea venind, s-a închinat Lui zicându-I: „Doamne, ajută-mă”! Iar El, răspunzându-i, i-a zis: „Nu este bine să iei pâinea fiilor, și să o arunci câinilor.” Ea I-a zis: „Da, Doamne, dar și câinii mănâncă din fărâmiturile care cad de la masa stăpânilor lor”.
Atunci răspunzând, Iisus, i-a zis: „O, femeie, mare este credința ta, fie ție după cum voiești.” Și s-a tămăduit fiica ei în ceasul acela.
În timp ce această femeie are nevoie absolută de tămăduire pentru fiica ei și de aceea strigă către Domnul și o face cu credință, Domnul n-o ia în seamă, nu-i dă importanță. Și femeia stăriuie să strige și Domnul continuă s-o treacă cu vederea. Și din nou, femeia continuă să strige, iar Domnul nu numai că nu-i răspunde, dar o ia și în „batjocură”.
Îi vorbește așa ca și cum ar respinge-o, ca și când i-ar spune: „Nici nu știu cine ești și chiar dacă ai auzit că fac minuni și că i-am vindecat pe mulți, aceasta nu este pentru tine. Pleacă!”
Cam așa pare să-i vorbească Domnul, are această atitudine respingătoare față de ea, mai ales când îi spune că nu este bine să iei pâinea de la copii și s-o dai câinilor. Aceasta, însă, nu se descurajează , nu deznădăjduiește, nu se pierde, ci se folosește de cuvintele Domnului.
Așa cum am mai spus și altă dată, omul care crede în Dumnezeu devine înțelept în aceste momente și vorbește și se manifestă ca atare.
Și cananeeanca din pericopă înțelege cuvintele Domnului, spune exact ceea ce aștepa Hristos: „Da, Doamne, dar și câinii mănâncă din fărâmiturile care cad de la masa stăpânilor lor” pentru ca, în cele din urmă, să-i facă pe voie, zicându-i. „O, femeie, mare este credința ta, fie ție după cum voiești”.
Exact pentru faptul că femeia cananeeancă a stăruit fără să deznădăjduiască și fără să se simtă rănită în sinea ei, a primit în cele din urmă ceea ce a cerut.
Nu s-a supărat deloc, nu doar în sensul că nu s-a scandalizat, nu i-a răspuns urât Domnului, n-a început să se vaite, nu și-a schimbat credința și n-a zis că și-a irosit timpul.
Credința ei ar fi putut să se micșoreze, să slăbească și ea să spună: „Am strigat, am uralt, Te-am luat și cu binele și cu răul, dar nimic”.
Ea nu se smintește, ci continuă cu o credință și mai mare să creadă în Hristos, răspunzându-I de fiecare dată cu cuvintele potrivite.

Taina Suferinței - Arhim. Simeon Kraiopoulos - București – Editura Bizantină - 2007