de Gheron Iosif | Vizionări: 4276
Deși aceste sfaturi sunt adresate unui călugăr, cred cu fermitate că pot fi folositoare și unui creștin preocupat în primul rând de dobândirea Harului și mântuirea sufletului. Părintele Gheron Iosif ne sensibilizează cu privire la luptele duhovnicești:
Către un călugăr care a intrat pe câmpul de luptă!
Bucură-te în Domnul, iubite fiu pe care harul lui Iisus te-a luminat și te-ai lepădat de lume. Te-a aruncat în Pustie și te-a trimis în obște. Și acum slăvești din suflet pe Dumnezeu și-I mulțumești.
Harul dumnezeiesc, fiul meu, este ca ceva care pătrunde în suflet și-l atrage pe om fără să-l silească spre cele înalte.
El cunoaște modul în care să încânte pe peștii cei înțelegători și să-i scoată din marea acestei lumi. Ce se întâmplă, însă, după aceasta?
După ce Dumnezeu scoate din lume pe cel care vrea să trăiască în pustnicie și îl aduce în pustie, nu îi arată la început nici patimile sale și nici ispitele, până când nu devine călugăr și îl leagă Hristos cu frica Sa. După aceea vine încercarea, strădania, lupta.
Și dacă, de la început, cel încercat se străduiește și apucă să aprindă, prin multe nevoințe, făclia ascezei, aceasta nu se va stinge atunci când, retrăgându-se harul, vin ispitele. Astfel, când harul pleacă, acesta va servi la starea lui de dinainte.
Și, în funcție de patimile pe care le-a avut în lume, ispitele se vor trezi și vor pune în mișcare obiceiurile rele care îl înrobeau.
Mai întăi să știi, fiule, că om de om este mult diferit. La fel și călugăr de călugăr. Sunt suflete moi, care se lasă convinse cu multă ușurință. Sunt însă și suflete tari, care nu se supun ușor. Pot fi atât de diferite, cum este bumbacul de fier.
Bumbacul are nevoie numai de atingerea cuvântului, în timp ce fierul are nevoie de focul și de cuptorul ispitelor ca să poată fi prelucrat. Acesta din urmă trebuie să aibă multă răbdare, în ispite pentru a primi curățirea. Dacă nu are răbdare, este ca opaițul fără untdelemn. Se stinge repede și se pierde.
Așadar, dacă cineva care are o astfel de fire tare ca fierul vine să se facă monah, de cum vine se și ridică împotriva ascultării, se leapădă de făgăduințe și părăsește lupta.
Și vezi? Numai ce se retrage un pic harul pentru a se pune la încercarea voința și răbdarea sa, acesta aruncă armele și începe să-i pară rău că a venit să se facă monah. Și își petrece zilele în neascultare și amărăciune, plin de contradicții și de revoltă.
Prin rugăciunile părintelui său harul poate să alunge pentru puțin norii ispitelor, pentru ca acesta să-și poată reveni un pic, dar după puțin timp iarăși va birui voia proprie și neascultarea și iarăși va veni tulburarea și confuzia.
Îmi scrii despre fratele pe care dacă îl vezi te minunezi cum arată cum că atâta osteneală depune în ascultarea lui și totuși egoismul îl stăpânește dinlăuntru.
Crezi că ușor este să biruiască omul patima?
Faptele bune și milosteniile și orice lucru bun din afară nu reușesc să stingă semeția inimii, ci exercițiul minții, suferința pocăinței, inima întrântă și smerită, acestea smeresc cugetul cel nesupus. Și cere osteneală multă și greu de dus pentru omul cel nesupus, neascultător. Numai cu nețărmuită răbdare poate acesta să reușească. Numai cu răbdarea fără margine a duhovnicilor, cu îngăduința și cu dragostea fraților este posibil să ajungă la simțire cei tari la suflet.
Dar să vezi cum sunt adeseori atât de folositori și aceștia, ca și mâna dreaptă. Aproape totdeauna acei care au un dar oarecare, pe care ceilalți nu-l au, este greu să se smerească. Cred că ei sunt ceva, iar ceilalți nu.
Este, prin urmare, nevoie de multă osteneală și de multă răbdare și îngăduință până când se va dărâma temelia cea veche a mândriei și se va pune o altă temelie, cea a smereniei și a ascultării lui Hristos.
Văzând Domnul și ostenelile și dorința, și a celor împricinați dar și a celorlalți, le îngăduie altă ispită care se împotrivește patimii lor și, cu mila Lui, îi izbăvește și pe aceștia „Cel ce vrea ca toți să se mântuiască”. Tu vezi numai cui vrei să te asemeni.
Cel mai bine ar fi fost ca toți să fi avut fire bună,smeriți și ascultători. Dar dacă se întâmplă ca cineva să fie cu firea tare ca de fier, să nu deznădăjduiască.
Cere multă luptă, dar, cu harul lui Dumnezeu, poate să biruiască. Iar Dumnezeu, să știi, nu este nedrept să ceară altceva decât ceea ce a dat. În măsură în care a dat darurile, în aceeași măsură cere și lucrarea lor. Va urma.....
Mărturii din viața monahală – Gheron Iosif – Editura Bizantină București - 1995
Asa este! Singura credinta care poate aduce adevarul despre Dumnezeu si vointa Sa cu omul o poate da doar Biserica Ortodoxa.
Chipul lui Dumnezeu in om este manunchiul de puteri sufletesti: ratiunea, vointa, simtirea, cu care omul se indreapta spre Dumnezeu printr-o activitate neobosita pentru desavarsire, iar asemanarea lui Dumnezeu in om este infaptuirea acestei desavarsiri prin impreuna-lucrarea harului dumnezeiesc cu silintele omului. in amanunt, chipul lui Dumnezeu inseamna:
1. Stapanirea peste fapturile pamantului, potrivit cuvantului Scripturii: “… umpleti pamantul si-l supuneti si stapaniti peste pestii marii, peste pasarile cerului, peste toate animalele, peste toate vietatile care se misca pe pamant §i peste tot pamantul” (Fac. 1, 28). “Micsoratu-l-ai pe dansul (pe om) cu putin fata de ingeri, cu slava si cu cinste l-ai incununat pe el si l-ai pus pe dansul peste lucrul mainilor Tale” (Ps. 8, 5-6);
2. Ratiunea si voia libera in nazuinta lor spre Dumnezeu, adevar si bine.
Asa cum relateaza cartea Facerii, omul a fost creat dupa chipul lui Dumnezeu: "Dumnezeu a zis: sa facem pe om1 dupa chipul si asemanarea Noastra" (Fac. I, 26). Aici prin asemanare se cauta a se determina mai precis ce inseamna chipul si in felul acesta sa se inlature posibilitatea unei interpretari eronate, care nu ar distinge intre "chip" si "asemanare" si ar afirma ca chipul ar fi identic cu asemanarea, cum vom vedea ca fac unii teologi protestanti -. Omul a fost creat numai dupa chipul lui Dumnezeu, iar asemanarea trebuia s-o realizeze acesta prin posibilitatile cu care l-a inzestrat Creatorul sau.
Dar ce a inteles autorul biblic prin "chip al lui Dumnezeu?" Acesta nu s-a gandit, desigur, la corpul omului, cum credeau unii eretici, pentru ca Dumnezeu nu are trup, desi trupul este privit ca fiind purtatorul unei vieti personale-spirituale, ci la faptul ca omul a fost inzestrat cu ratiune, vointa libera si cu suflet spiritual.
Esenta cea mai adanca a chipului lui Dumnezeu, dupa care a fost creat omul, consta in faptul ca acesta, ca si Dumnezeu, este o persoana, asadar partenerul lui Dumnezeu intr-un dialog in care se vorbeste despre mintuirea omului si a lumii. Dumnezeu il agraieste pe om, iar acesta ii raspunde datorita faptului ca el este un eu constient, liber si rational.
Creat dupa chipul lui Dumnezeu, omul este insa randuit ca, datorita darurilor cu care l-a inzestrat Creatorul, sa realizeze asemanarea cu Acesta. Dumnezeu nu a dat omului totul de-a gata, ci i-a dat puterea si cinstea de a-si desavirsi chipul pana la starea de indumnezeire dupa har.
Din textele biblice deducem; ca omul era partas vietii dumnezeiesti ; era imbracat in nevinovatie; trupul lui era supus mintii, iar mintea lui Dumnezeu; munca lui era lipsita de durere si truda ; el era stapan peste firea intreaga si impodobit cu o inalta intelegere; putea sa ramana nemuritor daca nu calca porunca lui Dumnezeu. Omul a cazut insa din starea aceasta a "frumusetii celei dintai", din starea de a putea sa nu pacatuiasca, in starea in care fara ajutorul haric al lui Dumnezeu nu mai poate sa se salveze din noianul pacatelor. Acest fapt nu inseamna ca, prin caderea sa din acea stare fericita, omul ar fi pierdut total, radical calitatea lui esentiala de a fi fost creat dupa chipul lui Dumnezeu, asadar, de a fi o persoana dotata cu ratiune si voie libera. Prin urmare, datorita creatiei, omul ramane chip al lui Dumnezeu numai in sens relativ; un chip care, datorita pacatului, a fost slabit si intunecat, dar nu distrus total.
Rezumand cele spuse pana acum, se poate afirma ca - dupa invatatura cuprinsa in Sfanta Scriptura - prin chipul lui Dumnezeu in om dupa cadere se intelege : 1. posibilitatea de a colabora cu harul divin la mantuirea personala, a carei implinire se afla in chip desavarsit in Iisus Hristos ; 2. faptul ca omul a ramas si dupa cadere o persoana, asadar, o fiinta spirituala, libera si deci suverana ; 3. in fiinta omului se gaseste deci o predispozitie buna, datorita careia el poate sa caute pe Dumnezeu si sa-I implineasca voia, posibilitate ce n-a fost distrusa radical eu tot pacatul originar.
Adevarurile acestea sunt exprimate in mod clar atat in Sfanta Scriptura cat si in Sfanta Traditie, si de aceea nu se poate explica faptul ca in teologia protestanta s-a putut incetateni conceptia eronata ca, prin caderea in pacat, chipul lui Dumnezeu in om ar fi fost distrus cu totul.
Invatatura ortodoxa despre chipul lui Dumnezeu in om a fost sintetizata de Sfantul Ioan Damaschin astfel : "cuvintele "dupa chipul" arata ratiunea si libertatea, iar cuvintele "dupa asemanare" inseamna asemanarea cu Dumnezeu atat ct aceasta este posibil". "Creat dupa chip inseamna ratiunea si vointa libera, care au ramas si dupa cadere". Drept aceea "omul care actioneaza si faptuieste este principiul (cauza) faptelor sale si are o vointa libera". "De aceea omul nazuieste liber, el voieste liber, el cauta si gindeste liber, el chibzuieste si judeca liber, el se inclina si alege liber, el actioneaza si trece la fapta in chip liber si savarseste ceea ce este conform cu natura". Omul a pierdut prin cadere "marirea lui Dumnezeu" (Rom. III, 23) - marirea de a petrece in preajma lui Dumnezeu -, dar i-a ramas si dupa cadere, desi mult slabit si intunecat, tot ceea ce a avut in starea originara : libertatea voii, ratiunea si simtirea. Sfantul Ioan Damaschin numeste aceste trei caracteristici esentiale ale persoanei umane "treimea creata", care trebuie sa devina, prin osardiile proprii, asemenea in fapta cu "Treimea necreata". Si omul poate sa realizeze aceasta asemanare, deoarece, desi prin cadere a pierdut harul lui Dumnezeu devenind muritor, i-a ramas totusi o "sinteza", ce atrage ratiunea spre lumina credintei si spre bucuriile duhovnicesti eterne, in opozitie cu conceptiile protestante eretice, antropologia ortodoxa vede in om pe purtatorul chipului lui Dumnezeu, care are menirea sa realizeze asemanarea cu Dumnezeu printr-o activitate innoitoare continua, transformand lumea in care traieste intr-o imparatie a iubirii, a frumusetii, a binelui si a sfinteniei.
Nu mi-ai raspuns nici acum la ceea ce te intrebasem. Se vede clar ca nu purtam un dialog fertil. Tot pui intrebari cu care speri sa ma incui si nu merge deoarece am in spate teologia ortodoxa bimilenara si invatatura sfintilor parinti bazata pe Sfata Scriptura si pe invatatura apostolilor cea scrisa si cea predanisita prin viu grai si pastrata prin sfanta traditie a Bisericii lui Hristos.
Doamne miluieste-ne!
Cristian Stavriu
Bun venit pe catehetic.ro si ne bucuram sa va avem alaturi.
Acum in perioada postului am redus activitatea concentrandu-ne pe prioritatile momentului.
Dupa post speram sa venim in intampinarea cititorilor cu mai multe articole de suflet astfel incat impreuna sa biruim in calatoria noastra spre Dumnezeu de unde ne avem obarsia.
"Crezi că ușor este să biruiască omul patima?
Faptele bune și milosteniile și orice lucru bun din afară nu reușesc să stingă semeția inimii, ci exercițiul minții, suferința pocăinței, inima întrântă și smerită, acestea smeresc cugetul cel nesupus. Și cere osteneală multă și greu de dus pentru omul cel nesupus, neascultător. Numai cu nețărmuită răbdare poate acesta să reușească. Numai cu răbdarea fără margine a duhovnicilor, cu îngăduința și cu dragostea fraților este posibil să ajungă la simțire cei tari la suflet."
Doamne miluieste-ma!
Cu respect,
Cristian Stavriu
Pe calea smereniei, noi cunoastem de ce sa ne ferim.
Parintele Arsenie Papacioc raspunde - in filmul pe care l-ati postat recent - Cum se cunoaste cand suntem smeriti?
Asta nu se cunoaste, dar se cunoaste cand esti mandru.
Parintele Arsenie Papacioc rugat sa dea un cuvant de folos unor maici din Grecia de la Meteora a spus un singur cuvant:
SINGUR „SMERENIA” si maicile i s-au inchinat recunoscând aceasta ca fiind suficient pentru folosul sufletesc.
Noi ducem în spate o gramada de neputinte, o gramada de mosteniri atavice, gene distorsionate samd si singura cale prin care-L putem dobandi pe Hristos, ca El din launtrul nostru sa fie darnic in locul nostru, bun, bland, smerit, nejudecator, este ca noi să ne desertam sinele asemenea Lui.
Poate exprimarea mea este saraca si nu exprima in profunzime si limpede ceea ce doresc dar aceasta-i calea, singura ce ne poate ajuta in mantuirea sufletului.
Cristian Stavriu
Ispititorul ii incearca pe cei imbogatiti in duh, indemnandu-i sa nu se mai creada saraci cu duhul si sa nu mai caute duhul, ci sa se creada bogati cu duhul si cu haruri si cu daruri pe care sa le foloseasca pentru propria pofta.
